Aniversarea istoricei uniri, cea care a semnat actul de naştere al României moderne la 1859, prefaţând desăvârşirea unui proces exemplar decis prin voinţă populară la 1918, sună fals în contextul actual.
Adunaţi de nevoie şi fără chef la Iaşi, liderii noştri politici au aniversat privind chiorâş unii spre alţii şi neştiind cum să facă să nu li se încrucişeze drumurile. Din atitudinea lor derivă şi o tot mai marcată dezbinare la nivel colectiv, România împărţinde-se, din nou, păgubos şi neverosimil, în mai multe clone.
Oricât ar părea de paradoxal, am sentimentul că niciodată românii n-au fost mai uniţi, „în cuget şi simţiri”, decât atunci când asupra lor s-a abătut teroarea ideologică a comunismului autoritarist. Atunci România a fost, pe de o parte, divizată între „ei” şi „noi”, iar pe de alta s-a coagulat într-o rezistenţă tăcută, dar consecventă, împotriva bunului plac care ridica întreaga naţiune la condiţia de turmă, fără drepturi dar cu nelimitate obligaţii. Din această „unire” a rezultat explozia populară din decembrie 1989. A fost o despărţire violentă de o realitate anacronică şi împovărătoare şi s-a văzut, mai bine ca oricând, cât erau de singuri, de izolaţi şi de rupţi de realitate, cei mai „iubiţi” dintre muritori.
Din păcate, sentimentul ăsta de înfrăţire generală n-a durat mult. Ba a durat chiar foarte puţin, până când adversităţile şi diversităţile ţinute în frâu de controlul totalitar s-au dezlănţuit. Am asistat vreme de câţiva ani la cele mai îndârjite şi mai nefireşti dispute de principii a căror miză era era una foarte materială: acapararea puterii, într-un sistem care proclamă, dar nu aplică, principiile democraţiei. Exerciţiul unei libertăţi asumate dincolo de limitele ei fireşti a fost corectat şi ratificat de obiectivul fundamental-intrarea în marea familie europeană. Pasul a fost făcut şi o dată ajunşi acolo, românii demonst