Idealurile cu care stânga a mişcat masele au cam fost atinse. Cea mai grea înfrângere a social-democraţilor germani din istorie. Degringoladă în Franţa. În Marea Britanie, înfrângerea laburiştilor la viitoarele alegeri apare ca sigură. În Noua Europă, socialiştii ba sunt izgoniţi din prim-planul scenei politice, precum în Polonia, ba ies şifonaţi de la guvernare, precum în Ungaria sau Bulgaria şi, poate, în România. Adăugaţi aici scorul slab al socialiştilor la europarlamentarele din vară. Şi veţi avea imaginea unei crize a stângii pe continent. Întrebarea este cum de stânga nu a reuşit să profite de criză. O criză generată tocmai de ceea ce chiar ea critică în mod tradiţional: lăcomia, lipsa reglementărilor, credinţa oarbă în autoreglarea pieţei.

O explicaţie ar fi că dreapta pare a avea astăzi personalităţi mai puternice. Merkel şi Sarkozy au funcţionat bine în timpul crizei, lăsându-l în planul al doilea pe britanicul Gordon Brown şi dând (măcar) impresia că sunt liderii Europei. Apoi, guvernele „de dreapta“ au combătut criza prin metode „de stânga“ – naţionalizări, injecţii de bani publici etc. -, lăsându-i pe socialişti fără „obiectul muncii“. În sens mai larg, idealurile cu care stânga a mişcat masele, încă de la începutul erei industriale, au cam fost atinse. Astăzi, „cuceriri“ precum drepturile salariaţilor, asigurările medicale şi de pensii, accesul la educaţie nu sunt doar acceptate la centru-dreapta, sunt chiar apărate.

Asistăm în acelaşi timp la afirmarea unui alt tip de „progresism“, al ecologiştilor, altermondialiştilor, al radicalilor de stânga precum Die Linke din Germania sau al noilor grupări marxiste şi troţkiste din Franţa. Contestarea ordinii sociale, afirmarea celor neauziţi şi marginalizaţi, idei care contribuiau la ethosul stângii tradiţionale, fac astăzi parte din arsenalul noilor-veniţi. Să nu uităm şi nevoia mai