Teatrul independent nu îl fac doar tinerii, ci toţi cei pasionaţi de teatru care nu pot sta cu mâinile încrucişate.
Pur şi simplu nu pot să stau cu mâinile încrucişate. Pur şi simplu nu pot trăi fără teatru. Scena este singurul loc în care mă simt eu însămi, singurul loc în care durerea, tristeţea şi zgomotele infernale răman în urmă. Mi-ar plăcea să scriu pe ziduri, pe caldarâm, pe ferestre, pe oglinzi, pe scările de la metrou, cuvintele „artă” şi „artişti”. Ar trebui să le reamintim celor care conduc instituţiile de cultură că artistul trebuie să fie pe scenă, nu aiurea, şi să-şi recapete autoritatea în faţa publicului. Momentul mi se pare întodeauna potrivit pentru a face teatru, cu orice sacrificiu, cu orice preţ! Din păcate dreptul unui artist la exercitarea profesiei sale a devenit un lux.
Scriam aceste rânduri în anul 2000, în jurnalul de bord al unui spectacol, când, fără voia mea, printr-o întâmplare neobişnuită, aproape fascinantă, am devenit regizor. Piesa despre care vorbesc se numea: „O, tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”, de Arthur Kopit, o parodie grotescă despre dorinţa nebunească de posesiune, un text foarte dificil care are în el ceva din forţa teatrului renascentist.
Trec peste felul în care m-am trezit cu piesa în braţe, fără regizor, cu o distribuţie gata făcută, protagonista unui rol la care visează orice actriţă. Mă aflam cu siguranţă într-unul din cele mai grele momente ale vieţii mele. Atât eu, cât şi personajul meu, eram în doliu.
După ce am epuizat o lungă listă de regizori dintre cei mai buni, fără nicio şansă, am decis să fac singură spectacolul. Găsisem un producător şi nu puteam renunţa atât de uşor. Am lucrat în condiţii aproape infernale, cu colaboratori care veneau şi plecau, cu patru zile de repetiţie în medie pe săptămană, cu veşnice întreruperi, cu o direcţie ostilă