Proiectul de lege lansat cu câteva săptămâni în urmă, prin care se propune înlocuirea prin dublare a procedeului de subtitrare a filmelor străine, a trezit reacţii puternice, aproape unanime, de respingere.

Articole de opinie, dezbateri la televiziune, comentarii şi petiţii on-line au demonstrat că partea activă a populaţiei nu e dispusă, în acest caz, să accepte o noutate relativ globalizantă, preferând să rămână fidelă unei bune tradiţii culturale. Au fost aduse în discuţie principalele argumente raţionale în sprijinul subtitrării: cel artistic (dublarea produce artificializarea dialogurilor, conducând la pierderea integrităţii estetice a filmului), cel educativ (subtitrarea stimulează exerciţiul de lectură, permiţând în acelaşi timp contactul direct cu forma orală a unor limbi străine), cel economic (costurile dublării sunt mai mari). Disputa pare să fie, din fericire, tranşată de refuzul opiniei publice de a accepta comoditatea extremă şi de a-şi asuma fatalitatea analfabetismului. În ciuda fetişizării „audienţei” şi a consumului de masă, beneficiem (încă) de un sănătos elitism cultural, suficient de tenace şi de răspândit.

În scurta expunere de motive a proiectului legislativ, reluată de propunător în diverse dezbateri de televiziune, constatăm că principalul argument invocat este „protejarea identităţii naţionale”. Un paragraf din expunere e o condensare de clişee de gândire ideologizată naţionalist, un mic scenariu de mitologie populară a limbajului: „Folosirea subtitrării introduce cuvinte noi, care ulterior vor fi asimilate de populaţie. Aceste cuvinte sunt apoi folosite din ce în ce mai des în limbaj şi ajung să fie considerate ca termeni obişnuiţi. Din această cauză, limba se deteriorează, acest aspect conducând la afectarea identităţii naţionale”. Aşadar, limba se degradează (temă de veşnice lamentaţii populare), singura cauză a deterioră