Toată lumea e revoltată de proporţiile pe care le-a luat copiatul în lumea şcolară. Printre elevi, se-nţelege. Cam o dată, de două ori pe an, în preajma examenelor de bacalaureat, cazanul dă în clocot, indignarea dă pe-afară, televiziunile şi ziarele nu mai prididesc cu „materialele“ la temă, ţaţele se stropşesc..., apoi totul se linişteşte, că doar n-o să dureze erecţia la nesfîrşit. Singurii complet blazaţi sînt copiii, et pour cause. Îşi văd liniştiţi care de învăţat (mai rar), care de copiat. Nu-i vorbă, maeştri au. Şi nu e vorba numai de ştiinţa care se transmite din generaţie în generaţie pe cale naturală, organică, sau de metodele care se tot rafinează, de tehnologia pusă, precum atomul, în slujba omului. Astea-s mizilicuri. Adevăraţii mentori sînt de găsit printre dascălii înşişi. Ei sînt exemplul viu. Se copiază în draci la examenele de definitivat şi de grad – într-atît încît se simt jenaţi, şi uneori protestează, acei cîţiva candidaţi oneşti (soi rău, nu pier, răsar cîteva lăstare în fiecare an). Se copiază la lucrările de grad. Copiază, adică, cei mai buni dintre profesori. Aici e mai simplu: nu mai trebuie să te ascunzi, să palmezi, să-ţi fie, Doamne fereşte!, ruşine. E pe faţă. De cînd am luat contact cu instituţia aceasta, a lucrării de grad, nu contenesc să mă întreb la ce serveşte. Profesorii sînt îndemnaţi să copieze din alte cărţi (culegeri, la matematică) sau să-şi dea de la unul la altul lucrarea –, nu e de schimbat decît coperta – asta cînd nu le-o pune la dispoziţie chiar profesorul universitar îndrumător. Nici măcar acel ultim capitol, cel metodic, nu e cinstit făcut decît arareori; şi acela e copiat, deşi, fără nici o îndoială, orice profesor cu cîţiva ani de experienţă la catedră ar putea scrie cîteva pagini cinstite despre cum predă sau cum ar trebui s-o facă. Şi cum se mai întrec în laude lemnoase după „susţinere“ – de obicei, o ja