Nu, nu intenţionez să vă ţin o lecţie! Dimpotrivă, eu încerc să trag o lecţie din experienţa unei conferinţe pe care am fost invitat să o ţin într-unul din liceele Capitalei, în cadrul Programului „Şcoala altfel“. Şi care mă mai obsedează şi acum…
Cu o zi înainte fusesem la Budapesta şi vizitasem (în sfîrşit!) Casa Terorii. Puţini străini, nu foarte mulţi adulţi, dar plin de grupuri de elevi însoţiţi de cîte un ghid. Adevărul e că cea mai mare parte a informaţiei era în maghiară şi făcută evident pentru a vorbi maghiarilor despre propria lor istorie. Estetica expunerii era însă universală şi o sală precum aceea a execuţiilor, de pildă, cu doar doi stîlpi în semiîntuneric şi două voci de copii care enumerau cristalin şi obsesiv numele celor împuşcaţi de regimul cumunist, nu avea nevoie de nici o traducere. Este un muzeu al terorii şi totul este făcut încît să te convingă de amploarea acesteia. Dacă vrei să intri apoi în culisele acestei terori şi să pui nume şi cifre pe înfăţişările ei, atunci e bine să ştii maghiara.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulLa ieşire, mi-am aprins o ţigare şi am zăbovit să-mi trag sufletul. Mă gîndeam că, într-un astfel de muzeu, o sală despre „viaţa cotidiană în comunism“ ar fi fost de neconceput. Sau dacă ar fi fost concepută, ar fi sunat inevitabil blasfematoriu. Nici „rezistenţa prin cultură“, atît de dragă nouă, nu şi-ar fi găsit locul în acest context. Un muzeu despre principiul morţii nu suportă alăturarea cu o punere în scenă a principiului vieţii. Casa Terorii este o problemă de opţiune şi reuşeşte foarte bine ceea ce şi-a propus să prezinte. Şi totuşi, îi lipseşte ceva – sau, mai exact, lipseşte ceva din istoria vieţii în comunism...
Pe drumul spre prietenul meu, unde locuiam, mă tot gîndeam apoi cum aş putea vorbi