Am fost, la început de ianuarie, la Praga, împreună cu fetiţa mea, pe urmele vieţii noastre atât de legate de „Europa Liberă".

M-am întâlnit cu colegi din fosta secţie românească: jurnalişti de elită, acum angajaţi ai departamentului moldovenesc. Am revăzut fosta clădire a „Europei Libere" de pe strada Vinohradska şi mi-am amintit-o, după 11 septembrie 2001, înconjurată de tanchete, baraje din beton şi trupe antiteroriste. Aflat departe de ţară, tocmai am încheiat lectura unei excelente cărţi despre mari jurnalişti ai „Europei Libere" pe care Securitatea lui Ceauşescu i-a hărţuit până la moartea acestora legitim suspectabilă de asasinat politic: e vorba de volumul „Securitatea contra Radio Europa Liberă", semnat de Richard H. Cummings şi publicat de Adevărul Holding în colaborare cu „Institutul Român de Istorie Recentă". În fine, citisem în „The Washington Post" din 27 februarie un articol în care Mark Palmer, fost ambasador al SUA la Budapesta (1986 - 1990), disidentul anticomunist Miklos Haraszti şi politologul Charles Gati solicită autorităţilor americane, în contextul alienării democraţiei şi, mai ales, a consecventelor încălcări ale libertăţii presei sub regimul Orban, redeschiderea serviciului ungar al „Europei Libere" închis încă din 1993; cerută patetic-imperativ, soluţia ar putea însemna un „pivot pentru jurnalismul de calitate" şi un „pas crucial în promovarea valorilor corecte şi decente". Resimt amărăciunea lui august 2008 când Congresul american a decis să întrerupă, după 58 de ani de existenţă, emisiunile departamentului românesc al „Europei Libere". S-a renunţat atunci la reperul profesional şi instanţa morală reprezentate de „Europa Liberă" într-un gest simbolic de recunoaştere a funcţionalităţii democraţiei româneşti. S-a dovedit însă a fi o strategie pripită. Declinul general al standardelor democratice din Ungaria nu diferă prea mult de