Acest articol a fost scris mai demult. A început când a murit Salinger şi a continuat când a făcut infarct domnul Ştefănescu.
Mai departe - când au plecat Saramago şi Păunescu, când s-a împuşcat Mitchell Heisman (lăsând în urmă cea mai lungă scrisoare de adio din câte se cunosc) şi când a băut otravă Mădălina Manole.
Mă despart de 2010 gândindu-mă la ei, buni şi mai puţini buni, ei, care nu vor afla niciodată cum va fi în 2011, ceea ce, oricum am privi, rămâne tragic. Rândurile de mai jos au fost publicate în „Adevărul". Nu au fost ferpare. Au fost altceva.
J.D. Salinger i-a ignorat pe toţi cei care au vrut să îl scoată din izolare. Omul acesta, care a scris „Cine vrea flori când e mort? Nimeni", a fost sincer. Omul acesta, care a scris „Nu spuneţi nimănui nimic, niciodată. Dacă o faceţi, o să înceapă să vă fie dor de toţi", nu a fost un nebun. Omul acesta nu a vrut să fie celebru. E aici unul dintre ultimele semne de normalitate într-o lume care a întâmpinat vestea firească a morţii sale cu o întrebare stupidă: „Ce comori a ţinut ascunse?". Ca şi cum am merita.
Şi de ce ne amuză moartea domnului Ştefănescu? Ce drept avem? Domnul Ştefănescu avea 78 de ani şi a murit în timp ce stătea la coadă, într-o bancă, să pună bani în cont, să fie, pentru propria înmormântare.
José Saramago a fost comunist, dar aceasta este o clasificare insuficientă, deci nedreaptă. El şi-a ţesut o haină ideologică numai a lui, aşa cum din literatură a făcut o lume.
În Ploieşti, sub castanii bătrâni, în raiul poeţilor, băncile vor fi acoperite de frunze moarte, alte fete cu părul de foc vor chiuli de la „Mihai Viteazul" şi vor umple bulevardul cu râsul lor, cu fum de ţigară şi cu speranţe tinere. O casă de cultură, o şcoală generală, un festival, cine ştie, va purta numele Mădălinei, şi, da, viaţa va merge înainte, fără nicio explicaţie.
Mitchell H
