O noua saptamana, aceiasi nervi. Stefi se scoala de dimineata, e deja obosita. Dupa un weekend de vis, iar la lucru. Iar la birou, unde o asteapta aceleasi mutre pleostite, la prima ora. Macar daca ar ramane asa, pleostite si linistite. Insa niciodata nu e asa, caci dupa prima cafea, incepe atacul colegilor, infanteria. Apoi vin, pe cai, „factorii de decizie”. Cand deschide mailboxul, incepe atacul aerian. Treburile dintr-un birou ar putea fi mai asezate, mai lipsite de stres. Dar aproape niciodata nu e asa, si in nici un caz intr-o firma cu activitate „globala”. In nici un caz intr-o firma nemteasca, in care forfotitul permanent, cu rost sau fara rost, e o dovada ca „muncesti, deci existi”.
Infanteria - Pitulice
Subtire ca un fir de grau, cu nasul coroiat si ochelari de designer, proptiti vesnic pe el. S-a nascut intr-o tara batuta de soarta din Balcani, parintii s-au refugiat in Germania. A facut ceva scoala, apoi a luat-o o firma, dupa ucenicia de birou. In cativa ani a invatat, oarecum, sa faca export si expeditii de marfuri. Cel mai bine a invatat insa sa scrie mailuri, sa comunice pe Skype si sa dea telefoane, in limbi de circulatie internationala. Pitulice e inegalabila si Pamantul se-nvarte in jurul axei ei.
Cand intra in birou dimineata, imbufnata, e bine sa taci. Macar pana isi bea cafeaua si vitamina. Insa e bine sa taci si pe urma, caci oricum nu mai e loc de zis nimic. Pentru Pitulice, biroul e o scena si colegii sunt spectatorii de la care asteapta admiratie si aplauze. Pentru cat e de ocupata, pentru cat sunt de importante treburile pe care le are de rezolvat. In majoritatea lor, acestea se invart in jurul unui mesaj international, al carui continut s-ar putea rezolva intr-un minut, sau in zece. La ea, rezolvarea are loc intr-o ora. Sau intr-o zi.
Pe biroul Pitulicei stau maldare de hartii. Multe din