Fără îndoială, "Codul Shakespeare" aduce aminte de "Codul lui DaVinci". În funcţie de gustul fiecăruia, e posibil ca unii să considere naraţiunea semnată de Jennifer Lee Carrell mai interesantă şi mai bine împlinită din punct de vedere literar decât cartea lui Dan Brown. Însă un lucru este cert: primul roman al acestei scriitoare are un grad mai mare de verosimilitate.
De ce? Pentru că de multă vreme o întrebare se pune cu insistenţă: a scris sau nu Shakespeare nemuritoarele piese care îi sunt atribuite? Renunţând la umor, însuşi Mark Twain şi-a pus şi el această întrebare într-un text faimos, "A murit Shakespeare?". Cum de a avut parte de o învăţătură atât de complexă bardul născut la Stratford-upon-Avon, în familia modestă a unui mănuşar? Cum de a dobândit o cunoaştere profundă a istoriei, artelor, geografiei, filosofiei şi, mai ales, a sufletului omenesc? Nu cumva el a fost doar un paravan pentru un mare dramaturg care, datorită înaltului său rang în societatea din acea vreme, nu se putea înfăţişa publicului ca un autor de piese, deoarece o astfel de profesie ar fi fost o pată pe blazonul familiei?
În "Codul Shakespeare" sunt amintiţi câţiva dintre candidaţii la titlul de creator al nemuritoarelor opere considerate a fi ale "Marelui Will". Cei mai mulţi înclină spre contele de Oxford şi Francis Bacon. Alţi preferaţi: Christopher Marlowe, Edmund Spenser, Sir Philip Sidney şi sora lui, Mary Herbert, contesă de Pembroke, regina Elisabeta, Sir Walter Raleigh, conţii de Southampton, Derby şi Rutland. O altă variantă seducătoare propune un comitet secret care îi cuprinde pe toţi cei mai de sus, la conducerea sa fiind Bacon sau Oxford, sau amândoi. Dacă lucrurile ar sta aşa, am avea de-a face cu o remarcabilă conspiraţie a tăcerii, care n-a lăsat ca adevărul să ajungă până la noi. Ar fi posibil să se fi păstrat atât de straşnic un astfel de secret? De c
