„Incidentul Oprea” este primul test de rezistenţă al Coaliţiei de guvernare. S-au ţesut în jurul său o grămadă de teorii şi de legende. Varianta „stas” este aceea că între preşedintele Băsescu şi Gabriel Oprea a existat o înţelegere prealabilă care-i garanta acestuia din urmă rămânerea pe post chiar în condiţiile în care propriul său partid nu l-ar mai fi dorit. Mişcarea era menită să creeze breşa prin care alţi reprezentanţi ai social-democraţilor, cu simpatii faţă de doctrina democrat-liberală, să se scurgă în tabăra prezidenţială şi să asigure în final posibilitatea unei guvernări unipartinice, anihilând astfel efectele unei retrageri de la guvernare a partenerului de coaliţie.

Teoria este frumoasă, interesantă, dar ca de obicei, realitatea este mai banală. După părerea mea, nu a existat un acord între Traian Băsescu şi Gabriel Oprea. Nu este exclus ca oamenii din anturajul preşedintelui (parţial şi al său) să-i fi evocat o astfel de posibilitate sau să-l fi instrumentat în direcţia necesităţii creării unei structuri de putere care să-l autonomizeze faţă de formaţiunea pe care o reprezintă. Dar nu cred că cineva i-ar fi putut da garanţii în sensul unei eventuale susţineri prezidenţiale. Traian Băsescu nu face astfel de greşeli. Acceptă devotamentul altora, dar nu-i imunizează de niciun fel. Îi foloseşte atâta timp cât îi sunt utili, dar nu se încarcă cu lestul lor inutilizabil. Printre primii care au trecut printr-o astfel de experienţă se numără Gheorghe Flutur. Fervent susţinător al preşedintelui în tabăra liberală, el şi-a folosit intensiv resursele ministeriale în crearea polului disident „Stolojan”. Atunci când Tăriceanu l-a exclus din partid, a mizat pe refuzul preşedintelui de a valida demiterea sa din funcţia de ministru şi pe oportunităţile pe care i le oferea rămânerea în structurile guvrnamentale. Băsescu însă n-a schiţat niciun gest de suport. Şi