În ultima vreme, s-a creat o opoziţie radicală între cultura scrisă şi cultura vizualului, nu puţini fiind aceia care le declară incompatibile: cea dintîi are la bază civilizaţia cărţii şi a tiparului, se asimilează în primul rînd prin lectură şi aparţine elitelor (sau în orice caz unui public cu o pregătire intelectuală peste medie, prin definiţie minoritar), în timp ce a doua are caracter de masă, mizează pe consumuri cît mai mari, stimulează divertismentul şi "evaziunea". Dar sînt ele cu adevărat incompatibile? Televiziunea a fost pusă la zid, în ultimii ani, de reprezentanţi de seamă ai elitei culturale de pe toate meridianele. Noam Chomsky, de pildă, care a dat contribuţii fundamentale în ştiinţele limbajului, nu ratează nici o ocazie de a acuza televiziunea că prosteşte sistematic masele, fiind o unealtă prin care este stimulat consumul, în beneficiul magnaţilor capitalişti. Pierre Bourdieu, într-un mic volum intitulat Sur la télévision (apărut în româneşte, la Editura Meridiane, în traducerea lui Bogdan Ghiu), a găsit şi el mai multe capete de acuzare la adresa emisiunilor şi a practicilor TV, stîrnind valuri de polemici. În Italia (unde peste 50% dintre adulţi nu citesc nici măcar o carte pe an, dar aproape trei sferturi petrec cel puţin o oră pe zi în faţa televizorului), Giovanni Sartori, renumit politolog, fost profesor la Columbia University, a publicat în 1997 o carte intitulată Homo videns. Televisione e post-pensiero ("Televiziune şi post-gîndire"), ajunsă de curînd la a treia ediţie, după ce a stat mai multe săptămîni pe locul întîi în topuri. Succesul se explică prin faptul că Sartori încearcă să meargă la "rădăcina răului", demonstrînd că tele-viziunea modifică natura umană, schimbă comportamentele, devine un "instrument antropogenetic". Copiii se obişnuiesc cu micul ecran, ba chiar devin tele-dependenţi, înainte de a învăţa scrisul şi cititu