La o recentă dezbatere prilejuită de apariţia ultimei cărţi semnate de Ion Iliescu - "După 20 de ani" - profesorul Ion Scurtu trecea în revistă câteva lucruri legate de impactul pe care momentul 22 Decembrie 1989 l-a avut asupra societăţii româneşti contemporane.
Cu rigoarea proprie omului de ştiinţă, reputatul istoric menţiona faptul că deşi bilanţul celor două decenii trecute nu este comparabil - prin rezultate - cu momente asemănătoare din istoria României (şi profesorul Scurtu amintea cei 20 de ani interbelici), nu poate fi contestată importanţa pe care a avut-o şi o are cucerirea aproape instantanee, în cazul României, a câtorva libertăţi fundamentale, printre care cea mai importantă rămâne libertatea cuvântulu.
Întradevăr: după lunga domnie a arbitrarului şi a bunului plac, după cenzura severă aplicată întregii populaţii, românii s-au trezit deodată că pot să spună ceea ce gândesc.
De aici până la excesele unei libertăţi necontrolate şi necontrolabile n-a fost deât un pas, iar graniţa este depăşită sistematic şi astăzi.
Dar nu aceasta este problema principală: între libertatea cuvântului şi exigenţele civilizaţiei se pot realiza acorduri trainice pe baza unor reglementări judicioase. Chestiunea pe care dorea să o aducă în discuţie profesorul Scurtu era următoarea: la ce ne foloseşte această libertate, atâta timp cât ea nu generează dialog? Ajungem să vorbim cu toţii şi să nu asculte nimeni, într-o hărmălaie din care raţiunea nu mai poate distinge nimic. Am avut parte, recent, de o ilustrare sugestivă a acestui şoc: protestele societăţii civile, în legătură cu unele proiecte considerate abuzive ale Guvernului, s-au irosit în van. Măsurile de asuteritate au fost adoptate în absenţa unui dialog real. Ba, mai mult, s-au manifestat tendinţe autoritariste care nu mai au legătură cu un autentic sistem democratic. Atâ
