Vorbim uneori cu prea multa lejeritate despre relatiile de fraternitate dintre religii, despre faptul ca la ora actuala, gratie unei viziuni impaciutoriste, cultural ecumenice, nu mai exista conflicte intre diversele traditii, de parca poate si-ar fi dat seama ca-l slujesc pe acelasi Dumnezeu si nu mai are rost sa-si scoata ochii. Din pacate, lucrurile nu stau chiar asa. Evident, notiunea de razboi religios a disparut, iar ideea cruciadei e deplasata. Catolicii si protestantii din Irlanda de Nord s-au potolit. Atunci? Indraznim un singur raspuns. Acum nu mai avem razboi, ci profanare. De curand postul public de televiziune a prezentat un reportaj despre soarta jalnica a bisericilor crestine din Capadocia, teritoriu legendar al Sfintilor Parinti ai Rasaritului. dar care, fiindca asa a vrut istoria, a intrat sub control musulman, iar de secole se afla pe teritoriu turcesc.
Am vazut biserici lasate in paragina si injosite. Lacasul Sfantului Grigorie de Nyssa este un exemplu. Prin anii ’20 ai secolului trecut a fost transformata in puscarie, iar altarul a ajuns closet. Pe urma, dupa dezafectarea puscariei, a cazut in uitare. Analog, biserica Sfantului Gregorie de Nazians a fost preschimbata im moschee si apoi a devenit muzeu, ceea ce oricum inseamna o soarta mult mai buna. Alta biserica din zona are peretii scrijeliti nu de hadith-uri, asa cum poate ne-am fi asteptat, ci de inscriptii lumesti, iar lumea mazgaleste in continuare, dovada ca intre trecut si prezent exista o continuitate nestirbita. Ce semnificatie au toate acestea? Aceea ca agresiunea impotriva bisericii nu e doar de ieri, de azi. Noi avem in vedere ororile petrecute in Rusia lui Stalin, in Albania lui Hodja, in Romania lui Ceausescu, sau in Spania republicana.
Iata ca musumanii de-a lungul timpului au distrus cu aceeasi sete, desi, chipurile, nu sunt atei. Ce se mai intampla
