Cartea are următoarea dedicaţie: „În amintirea lui Ray Chandler, născut la Chicago, Illinois – toţi îi datorăm mai mult decât spun afurisiţii de critici”. Nu e o dedicaţie întâmplătoare sau de complezenţă. „Pulbere neagră” dovedeşte o cunoaştere profundă a operei maestrului american, care a marcat profund, până în zilele noastre, destinul multor scriitori. Unele pasaje amintesc de-a dreptul de pagini ale lui Chandler.

De pildă, la un moment dat, Eugen Ovidiu Chirovici enumeră amuzat tipurile de beţivi care există pe lume. Sau îşi descrie eroul care bea singur un pahar, având în faţă un altul în care se află licoarea preferată a unei prietene dispărute. Oricine l-a citit cu atenţie şi cu evlavie pe Chandler tresare, amintindu-şi de modul în care autorul născut în Chicago împărţea, cu umor, blondele în diverse categorii uşor recognoscibile, sau revenindu-i în memorie o scenă finală din „Rămas bun pentru vecie”, în care Marlowe sirota în solitudinea unui bar un cocteil pe care obişnuia să-l bea împreună cu un amic. Mai sunt astfel de reminiscenţe chandleriene, deloc supărătoare, pe care le putem considera omagii discrete aduse unui magistru, de la care Eugen Ovidiu Chirovici a învăţat că fraza trebuie meşteşugită cu o răbdare de orfevru, şi că nu e destul să se audă multe împuşcături în urma cărora să rezulte un număr impresionant de cadavre, pentru a citi cu febrilitate o ficţiune literară.

Puţini autori români de suspans scriu la fel de bine ca Eugen Ovidiu Chirovici. Îi poţi număra pe degetele unei singure mâini. Scrisul său se sprijină pe o cultură solidă, pe care însă n-o etalează cu ostentaţie. Paginile lui provoacă delicii la lectură, de parcă ai asista la un spectacol al cuvintelor convocate să se combine cât mai strălucitor. Înşiruirea lor istoriseşte o poveste amară, despre câţiva copii confruntaţi cu întâmplări teribile, al căror înţeles le sca