Un roman de două sute de pagini scris pe durata a unsprezece ani este ori foarte bun, ori foarte slab. În a doua variantă, s-ar putea vorbi despre un eşec repetat în a depăşi sterilitatea, ceea ce denotă, în orice caz, o conştiinţă literară formată. În prima variantă, pe care Fem al Magdei Cârneci o ilustrează, lentoarea redactării se explică şi prin efortul autoarei de a aborda o temă îndeobşte ratată de scriitorii noştri: tema feminităţii. Fem exclude, de la bun început, atît o agendă a feminismului teoretizant, cît şi perspectiva macho care, adoptată sau combătută, ar da cărţii o teză. Romanul nu are un mesaj „de gen“ şi nici măcar un conflict tipic romanesc. Deşi personajul feminin şi cel masculin se vor despărţi, în poveştile unuia pentru celălalt ei continuă să facă una. Şeherazadă „de bloc“, femeia îi povesteşte bărbatului încă iubit nu lucruri şi fapte nemaivăzute, precum în O mie şi una de nopţi. Ea îi povesteşte ceea ce trăieşte ca femeie; şi ceea ce, de obicei, nu se poate povesti. Pariul acestei proze riscante, curajoase este să descrie indescriptibilul intim şi să scoată la lumina paginii experienţe intense ale corporalităţii. Personajul feminin îşi asumă într-un mod firesc rolul de narator, rezervînd „omologului“ masculin partitura unui receptor pasiv. Absent în plan discursiv, fără voce, Bărbatul este foarte prezent în experienţele trecute ale femeii şi în reproiectarea lor ficţional-onirică. Radu, primul iubit, va fi într-o asemenea scenă fantasmatică „ajutat“ să trăiască, „printr-o transfuzie permanentă de sînge şi dragoste“. Analogic, cuplul pe cale de a se destrăma va supravieţui pe intervalul, dilatat compensator, al povestirii. Aceasta se împinge singură în prim-planul romanului şi capătă un corp de sine stătător. Interesul ei, tot mai bine obţinut de la o pagină la alta, stă mai puţin în episoadele relatate şi mai mult în reverberaţia pe c