În studenţia mea, circula un banc excelent, cu miliţieni. Se apropie un „tablagiu“ (cum li se spunea, pe atunci, vajnicilor apărători ai „ordinii“, mai degrabă decît ai „liniştii“, publice) – plin de importanţa celor două trese ale sale – de un tip care vorbea, fără oprire, în faţa unui acvariu, de unde peştii priveau curioşi în afară, scoţînd, în răstimpuri, bule de aer. „Actele la control, vă rog, şi raportaţi ce faceţi aici, bună seara!“ – îşi recită agentul, pe nerăsuflate, fraza de introducere. „Ah, să trăiţi, nu v-am văzut!“ – răspunde insul politicos, după care, arată, foarte disciplinat, buletinul. „Să vă spun drept, mă chinui de două zile, neîntrerupt, să învăţ peştii ăştia să vorbească!“ Apoi, aplecîndu-se conspirativ spre miliţian, şopteşte: „Acţiune importantă, secret de stat, mă-nţelegeţi...“ „Înţeleg, înţeleg“ – zice repede omul legii, atins brusc de consideraţie. „Am obosit de nu mai pot şi n-am reuşit încă nimic. Pînă dimineaţă, trebuie să-i fac să spună primele cuvinte, altfel... (face, cu palma, gestul decapitării), mă-nţelegeţi...“ „Înţeleg, înţeleg!“ „Nici n-am mîncat de patruş’opt de ore, vă daţi seama...“ „Înţeleg, înţeleg!“ „Apropo, credeţi că aţi putea fi atît de drăguţ, încît să mă înlocuiţi o jumătate de oră, să înghit şi eu ceva? Nu trebuie decît să le vorbiţi fără încetare peştilor, cît mai clar şi cît mai vizibil. Ziceţi orice vreţi dvs., numai să nu vă opriţi din povestit!“ „Înţeleg, înţeleg, sigur, mergeţi, vă înlocuiesc!“ „Oh, mulţumesc, sînteţi nemaipomenit. Revin imediat!“ „Doar să le vorbiţi continuu...“ – strigă individul către poliţai, depărtîndu-se. „Da, da, circulaţi, circulaţi!“ – confirmă omul nostru, pătruns de un înalt simţ de răspundere. După treizeci de minute, logopedul piscicol se întoarce şi are parte de o privelişte de coşmar. Miliţianul îşi abandonase bastonul şi cascheta şi mişca, periodic, din fund ca dintr-o î