Puţini sunt cei care n-au fost şocaţi, cu o stranie remanenţă în memorie, de imaginea lui Quasimodo pândind, de pe cornişa Catedralei Notre-Dame de Paris, ca un gargui însufleţit, spectacolul străzii; acolo, unde Esmeralda era dată judecăţii nedrepte. Să fi venit, atunci, din cer, o salvare? Vreun "deus ex machine"?
Romanul lui Hugo şi filmul în care străluceşte Anthony Quinn "ne duc" în Evul Mediu, la maşinăriile zburătoare care făceau finaluri fericite în reprezentaţiile dramatice. "Deus ex machine", chiar asta şi înseamnă: zeul, îngerul, personajul salvator, cel care dezleagă, la final, situaţiile aflate la apogeu ori crizele, permiţând schimbarea cursului acţiunii, cel care face posibil un happy-end, coborând, la momentul oportun, din cer, printr-un mijloc mecanic. În teatrul clasic, şi mă refer la cel grec, acest personaj apărea pe scenă alunecând pe o funie, din cer (din Olimp?), fapt care îi sublinia, alegoric, aparenţa "divină". La Euripide, jumătate din textele dramatice includ astfel de maşinării rudimentare, dar impresionanate şi cu efecte foarte convingătoare pentru spectatori. În reprezentaţiile medievale de mai târziu, numite şi "mistere", deus ex machina permitea restabilirea ordinii între personajele piesei. Coborârea din cer, inspirată, de data aceasta, de la înălţările şi coborârile cristice sau ale Maicii Domnului, reprezintă punctul culminant al acţiunii dramatice, chiar dacă s-a observat că, adesea, deus ex machina nu e decât o viclenie grosieră menită să asigure deznodamântul piesei.
În afara unor scenografii îndrazneţe contemporane, în care personajele coboară din podul scenei, ne putem face o idee despre ce însemna, în Evul Mediu, acest efect comparându-l cu "Volo del Angelo", care are loc, anual, în timpul carnavalului veneţian. În prima duminică a carnavalului, un personaj înaripat planează din vârful campanilei din Piaţa San