- Ce-i aia cretă?

Eram în Canada, după nişte cursuri, cu un mic grup de studenţi şi colegi. Nu ştiu despre ce vorbeam, nu ştiu cum s-a ajuns la asta, dar la un moment dat am evocat scrisul cu creta la tablă. Firesc, nu? Eram într-o şcoală! Şi atunci, după un mic interval de ridicat din sprîncene, un băiat blond şi deşirat s-a mirat către mine: Ce-i aia cretă? A fost rîndul meu să tac prelung. După un răspuns sec şi tehnic, am zîmbit pierdut pe fereastră, către nişte blocuri de metal şi sticlă din faţa universităţii unde mă aflam. Era ca şi cum mi s-ar fi anunţat un deces, moartea unei fiinţe dragi, moartea cretei. Şi, ca de atîtea ori în asemenea cazuri, au început să-mi treacă prin minte tot felul de amintiri, scene din copilăria mea, întîmplări din viaţa cretei...

Săli de clasă înghesuite, mirosind a praf de cretă...

Jgheabul din faţa tablei sau cutia de lemn în care se ţineau cretele... Scîrţîitul cretei pe tablă, care îl scotea din sărite pe B. şi care te putea costa un 4 în catalog...

V., care pisa din cînd în cînd cretă, pe care o înghiţea apoi rîzînd, aşteptînd să facă puţină temperatură pentru a fi trimis acasă de către doamna dirigintă P. (de fapt, dădea colţul clădirii ca să joace barbut cu nişte băieţi mai mari)...

Responsabilitatea de a asigura cretă la tablă cînd erai elev de serviciu (D. se făcea totdeauna că uită şi ţîşnea pe uşă imediat ce profesorul întreba unde e creta, aşa că mai treceau cîteva minute din oră)... Tăbliţa şi buretele agăţate de ghiozdan, despre care îmi povestise bunicul meu, pe care o mai prinsese şi tatăl meu, şi care mi se păreau atît de revoltător de rudimentare...

Dar mai presus de toate acestea, creta era bagheta magică a Profesorului, din vîrful ei curgea cunoaşterea pe care noi trebuia să o sorbim cu nesaţ. Rămîneam agăţaţi cu privirile de mersul ei pe tablă, rugîndu-ne să dureze cît