Adevărul de Seară: Cum s-a produs apropierea de cultura franceză? Matei Vişniec: Eu fac parte dintr-o generaţie care la ora la care se trezea aproape că în mod natural se impregnase în cultura franceză.
Prin 1972, când am început eu liceul, cumpăram de la librăria de la Rădăuţi cel puţin o carte a unui autor francez pe săptămână. Un om care se interesa de literatură la ora aceea, vrând-nevrând se impregna de literatură franceză sau de cultură, de istorie franceză.
De ce aţi plecat în 1987 din ţară?
În 1983, lupta mea cu cenzura devenise sufocantă. Îmi venea să plec indiferent unde, eram capabil să mă duc şi-n Statele Unite, şi-n Germania, numai să scap de ceva care era foarte opresant. Am avut norocul să-mi iasă o viză turistică, pentru că un scriitor român m-a recomandat la o fundaţie din Franţa şi am primit o invitaţie pentru studiu cultural. Am mers cu acea invitaţie la Uniunea Scriitorilor şi am zis „Sunt invitat în Franţa“ şi-mi amintesc de cineva răspunzător de plecări mi-a zis „Nu acceptaţi această invitaţie la Paris că-i o fundaţie cu o atitudine duşmănoasă faţă de România!“ Am fost aşa de furios, încât i-am zis „Dar ca turist pot să merg?“, iar acesta „Sigur, ca turist, e libertate, cum să nu? Te duci...“. Am depus o cerere de turist şi am plecat definitiv.
Se ieşea greu din România?
În ’87 s-a întâmplat să fie anul în care România cerea încă o dată clauza naţiunii celei mai favorizate, clauză pe care statul american o dădea României pentru facilităţi comerciale şi România avea voie să exporte anumite produse. Şi Ceauşescu, în momentul în care Congresul american analiza cazul României, mai lăsa să plece nişte scriitori, nişte artişti... Şi am prins acel tren.
