Pe tema statisticilor din sănătate s-au scris zeci de cărţi şi articole, aşa că, în cadrul textului de faţă, mă voi limita la date esenţiale pentru a evidenţia în ce sens s-a dezvoltat în România relaţia dintre problemele complexe şi complicate concentrate în definiţiile de sănătate publică, epidemiologie şi statistică. Un minister al sănătăţii, care teoretic răspunde de starea de sănătate a populaţiei, trebuie să dispună de informaţii pentru a fi util şi eficace. Se pot găsi în biblioteci rapoartele lui Iacob Felix din a doua jumătate a secolului XIX; am în faţă o lucrare intitulată: „Album Statistic“, cu o introducere a profesorului L. Lupaş, ministrul sănătăţii (1920), rapoartele şi lucrările dintre cele două războaie mondiale, când au excelat Iuliu Moldovan cu echipa sa şi profesorul S. Mănuilă cu colaboratorii săi. Încă din acest trecut, se poate constata că autorii români au interpretat sănătatea ca o variabilă dependentă de: factori biologici (genetici – endogeni), factori de mediu, factori legaţi de obiceiuri şi factori legaţi de sistemul de îngrijire. În rapoartele şi lucrările lor, au pus accentul pe un factor sau pe altul, fără a neglija vreunul, sau au efectuat studii statistice şi epidemiologice pentru un singur factor, însoţite de îndrumări către populaţie, dar şi către decidenţi, cu propuneri care au ajuns în parla­mentul acelor timpuri. Pentru a formula o politică de sănătate ca investigaţie, stu­diile lor de sănătate căutau să identifice problemele de sănătate în rândul popu­laţiei, utilizând epi­de­miologia care stu­diază distribuţia dife­ritelor boli sau feno­mene sociocul­turale în rândul acestora şi analiza factorilor care determină această distribuţie. Pentru a atinge acest obiectiv şi a cunoaşte etiologia apariţiei unei afecţiuni (scop final al epidemiologiei), au cules date demografice, de sănătate colectivă şi in