Mereu am fost intrigat de oamenii care protestează. Cred că există o specie de oameni cărora le place, care mereu sînt contra. Mereu îmi zic că ar trebui să fiu şi eu aşa, să strig, să mă revolt. De exemplu, cînd vînzătoarea îmi ia banii şi apoi pune aceeaşi mînă pe cîrnaţii pe care îi voi mînca eu. M-am gîndit de mai multe ori la asta, în definitiv raţiunea îmi spunea că am dreptate: nu cumpăr dintr-un loc nenorocit, ci dintr-un magazin care arată cît de cît bine tocmai pentru a fi sigur că nu mănînc porcării, e clar că banii sînt cele mai murdare, la propriu, chestii de pe pămînt, cum a avut grijă tata să îmi creeze o fobie încă de cînd eram mic, e clar că microbii ajung pe cîrnaţii mei. Am ieşit de cîteva ori nervos din magazin, de ce naiba nu i-am zis nici de data asta? Data viitoare, am avut o zi prea stresantă. Aşa se întîmpla mereu. Dar săptămîna trecută am protestat. Cu toate argumentele raţionale în cap, am tras aer adînc în piept şi am spus pe un ton superior-băşcălios-certăreţ: nu ar trebui să folosiţi nişte mănuşi? Banii sînt murdari! Mă aşteptam să ţipe, să ţip şi eu, să îmi vărs nervii. A ridicat spre mine nişte ochi obosiţi, o privire de gen: "crezi că pentru un milion jumătate pe lună merit să mă baţi tu la cap, mă copile, mama ei de viaţă?!" şi mi-a spus cu o voce blîndă: "ştiţi, am vorbit cu patronu', da' m-a dat dracu'." M-am înmuiat, în definitiv, eu prăjesc cîrnaţii şi microbii mai şi mor, că n-or fi mutanţi. Întîmplarea mi-a amintit de o alta. Eram cu un amic în trenul spre Ploieşti. Era un frig de îngheţa mintea în cap. Amicul era foarte revoltat şi ca să nu ne îngheţe sinapsele a dezvoltat pe loc o teorie despre drepturile consumatorilor care eram noi în acest context şi cît de absurd este sistemul. Bineînţeles că am hotărît să protestăm. Tocmai atunci a picat naşul: "biletele la control". Vă arătăm biletele după ce ne daţi căldură. Ace