Cultura politică modernă îşi are rădăcinile în regiunile în care oamenii au avut curajul să gîndească altfel decît li se impunea, cu preţul de a fi excomunicaţi din Biserică şi declaraţi eretici. Nu este întîmplător că în nordul Italiei, în secolele al XI-lea şi al XII-lea, acolo unde ereziile dualiste (chatare) au avut cel mai mare impact social şi politic, s-a dezvoltat şi o cultură politică (Liga lombardă) bazată pe participare comunitară, şi nu pe dominaţia militară, între oraşele lombarde. S-ar putea spune, cu cît oraşele europene au aflat mai timpuriu spiritul ereziilor, în general, spiritul contestatar, cu atît mai timpuriu ele au descoperit o cultură politică progresistă, inovatoare, în sensul civilităţii moderne. Nu acesta este şi cazul ereziei bogumile, cea mai inovatoare erezie petrecută în vecinătatea ţinuturilor valahe şi al cărei potenţial de modernitate nu a fost deloc observat de politologii moderni.

O construcţie intelectuală complexă

În conştiinţa creştinismului occidental, bogumilismul a fost considerat, încă din secolul al XVI-lea, drept o mişcare eretică radical-dualistă. Ea a apărut în Bulgaria la începutul secolului al X-lea, s-a extins în Peninsula Balcanică şi în Imperiul Bizantin, dominînd în secolele al XIV-lea şi al XV-lea creştinismul sîrb şi bosniac, pentru ca, ulterior, să se retragă în „bazinul imaginar“ al ereziei creştine europene, latent influente, dar niciodată cu efecte normative semnificative. Pentru vecinii noştri bulgari, bogumilismul reprezintă una dintre contribuţiile lor originale la spiritualitatea creştinismului medieval balcanic. Pentru români, în schimb, de vreme ce izvoarele istorice nu pomenesc nimic despre bogumili pe malul stîng al Dunării, bogumilismul este doar prilejul confruntării repetate cu o întrebare dificilă despre unde erau şi ce făceau românii de la nordul Dunării, în veacurile