Înconjurat pe zeci de kilometri pătraţi de păduri şi totodată aflat la vreo sută de kilometri de munţi, localitatea care s-a dezvoltat în jurul Cetăţii Dâmboviţei, denumire schimbată de Vlad Ţepeş în Cetatea Bucureşti, a avut - până la incendierea sa din 1595 de către secuii lui Albert Kiraly şi balcanicii lui Sinan Paşa - clădiri din lemn şi chirpici. Textul lui Pierre Lescalopier e limpede: „Zidurile acestui oraş sunt din trunchiuri mari de copac înfipte în pământ unul lângă altul şi legate între ele prin grinzi de-a curmezişul, prinse de acele trunchiuri cu nişte pene lungi şi groase de lemn. Oraşul e podit cu trunchiuri de copaci… Palatul lui (al voievodului Alexandru II Mircea, n.n.) era făcut din lemnărie umplută cu chirpici de pământ amestecat cu paie tocate”. Acestea erau materialele disponibile şi nu trebuie să raportăm acest tip de clădiri la nivelul de civilizaţie atins atunci de valahi.

De altfel, „oraşul de lemn” trădează o folosire temporară, în locurile lor de baştină – majoritatea în zonele subcarpatice - boierii şi Domnul având conace trainice de zid, observaţie valabilă şi pentru Palatul Domnesc, cum se poate remarca studiind cercetările arheologice întreprinse în mai vechile capitale ale Ţării Româneşti. Spre deosebire de clădirile laice, pentru mânăstiri şi pentru câteva biserici, locaşuri cu destinaţie permanentă, s-a folosit, însă, piatră de râu extrasă din vadul Argeşului.

Începută cu timiditate de voievodul Radu Şerban, reconstrucţia localităţii, mai degrabă a târgului, a luat avânt abia după ce acesta, din ordinul Sultanului, a devenit capitală. Abia atunci a luat fiinţă oraşul propriu-zis, după modelul solar săsesc, cu o piaţă centrală din care porneau spre bariere uliţele lungi botezate căi şi pe care astăzi îl numim Centrul Vechi, puţin exagerat, căci este vorba de un oraş reconstruit pe traseele precedente după focul cel