Evgeny Kissin la pian, Silvia Marcovici la vioară, Alexander Kniazev la violoncel ne vor încânta, la Ateneu, cu lucrări de Franz Schubert.

Articol scris de Corina Bura

Impromptu este numele unei piese muzicale în formă liberă, cu un caracter improvizatoric, în care se reflectă starea de spirit a momentului. E scrisă pentru un instrument solo, de obicei pentru pian. Jan Václav Vorišek l-a descris pentru prima dată în 1827 şi, pentru că inspiraţia momentului este o trăsătură dragă teoriei artistice a Romantismului, nu a trecut mult până când prima generaţie de compozitori romantici a preluat ideea. Schubert a publicat două seturi a câte patru Impromptu-uri pentru pian, Op. 90 şi Op. posth. 142 (1827), fiecare având trăsăturile lui distincte.

Impromptu op. 142 nr. 1 în fa minor, D. 935 este scris în formă de rondo (A1-B1-A2-B2-A3) revenirea fiind mereu în aceeaşi tonalitate. Episoadele B conţin un pasaj de efect vizual şi pianistic, care solicită mişcări încrucişate ale braţului stâng peste cel drept, iar pedala susţinută conferă sonorităţii o mai mare bogăţie. Dinamica se cantonează cu precădere în pianissimo, cum se întâmplă adesea în muzica lui Schubert.

Impromptu op. 142 nr. 3 în Si bemol major este o temă cu variaţiuni. Linia melodică principală provine din muzica de scenă compusă pentru piesa Rosamunde (H. von Chézy). Tema pare să-i fi fost dragă lui Schubert deoarece ea reapare în mişcarea secundă a celui de-al 13-lea Cvartet. Desfăşurarea variaţiunilor urmăreşte modelul beethovenian.

Impromptu op. 90 nr. 3 în Sol bemol major, D. 899 este de fapt o serenadă, un exemplu clasic al neobişnuitului lirism schubertian şi al gustului său pentru liniile muzicale ample. La mijlocul piesei, melodia se dezvoltă modulant, neliniştitor, până la reîntoarcerea pe liniile melodice relaxate ale începutului. @