Câteodata, artistii se iau in serios. Se umanizeaza. Scot capul din cutia cu jucarii – aceea in care se copilaresc, se rasfata si se aduna – si nu numai ca se uita in jurul lor cu o privire grava, martiala si imparateasca, dar isi mai pun in gând sa si schimbe universul. Totul, intr-un ritm dracesc, ca si cum in secunda urmatoare ar veni sfârsitul lumii si pe el, artistul, treaba asta l-ar putea prinde nepregatit. De aceea, zici ca parca a innebunit. Nu-l mai recunosti. Arde etapele, incaleca stilurile, comprima spatiile, cocoloseste timpul – doar ca sa nu cumva sa credem noi ca, asa cum se spune in mediile anume, „a cazut in maniera". Care, fireste, nu conduce la civilitate, ci la manierism. Or, dupa cum se stie, nimic nu e mai frustrant pentru un artist decât ostracizarea in „marca", in „brand". Altfel spus, pericolul clasicizarii premature. Intrarea in muzeu prea devreme. „Fara gluma, vreau sa fiu inteles altcumva!... Poftiti de luati, ca am rezerve proaspete! – striga el in mijlocul pietei de arta. Vorbesc aceeasi limba cu voi, dar acum sunt mai pedant!".
Anca Muresan este un artist care chiar nu glumeste. Vesnic incruntata existential si foarte prudenta vocal, ea priveste mereu in spate, ca nu cumva aceasta indârjire sa lanseze cumva vreun zvon cum ca s-ar fi clasicizat.
In urma cu un an, picturile sale din expozitia de la Curtea-Veche ne impresionau nu atât prin conexiunile (exista fatalitati si fatalitati!) cu un anume referential pointilist, cât, mai ales, prin fervoarea cu care ochiul ei avea puterea de a patrunde dincolo de imaginarul posibil, aducând mai aproape de noi, cum spuneam atunci, aproapele din spatele departelui. Remarcam, tot cu acea ocazie, ca la mijloc ar fi vorba de un joc de focalizare destul de periculos, dar, in fapt, inocent, ne linistisem, fiind bine stapânit de catre artista. Cu cerbicie, profesionalism si, de ce n
