Copiii văd lumea în modul lor specific, fără să ţină cont de norme, prejudecăţi, fără să o considere gata constituită. Cred cu tărie că ei o văd, de fapt, aşa cum este ea şi că noi, oamenii mari (vorba Micului Prinţ), după ce ne-am tocit simţurile, ne-am pierdut răbdarea şi, mai ales, după ce ne-am mutilat sufletele vindecându-ne, ca de o boală ruşinoasă, de candoare, avem pretenţia ca lumea să arate şi să funcţioneze conform aşteptărilor noastre rigide.
Faptele arată cam aşa: un puştiulică de trei ani şi opt luni împinge, pe stradă, un camion tricolor, mai mare decât el şi strigă din rărunchi: „Daţi-vă la o parte, soseşte expresul!” Sunt în temă, recunosc replica, e dintr-un serial de desene animate, Thomas and his friends. Peste numai câteva clipe, micul băieţel care se crede tren descoperă, în apropiere, o baltă lungă, adâncă şi lată, adunată, la marginea drumului, în urma ploilor. Deodată se repede drept în mijlocul ei (noroc că e echipat corespunzător, cu cizme de cauciuc) şi decretează peltic „Sunt un monstu main! Sunt un cocodil! Sunt o balenă!” şi trebuie crezut pe cuvânt, pentru că se comportă ca atare. Uneori se repede la nişte câini, pe care îi socoteşte prietenii săi şi îi apostrofează: „Degeaba faceţi gălăgie! Apa apalţine olaşului!” Erudiţia mea în materie îmi sare prompt în ajutor şi de astă dată: e o replică dintr-un film de animaţie cu o maşină de poliţie (Plody), care salvează un frumos orăşel nordic de nişte parveniţi care vor să le fure apa din lacul de acumulare şi să o vândă îmbuteliată. După ce lămureşte patrupedele, se repede pe câmp, cărând o roabă în miniatură după el şi îşi îndeamnă şi tatăl răbdător: „Meldzem la caliela de piatlă”. Sigur, nu e nici o carieră de piatră pe o rază de mulţi kilometri, dar asta nu îi împiedică pe cei doi să pornească, cu pas hotărât, către destinaţia cu pricina. Ba chiar o şi găsesc, la un mome