Deasupra legii, lăfăindu-se în baldachinul nemuririi lor pământene, se află cei care, dulcea mea Românie, te biciuiesc şi îţi pun în cârcă poveri fără noimă. Îmi doresc, dulcea mea Românie, să trăiesc liber şi în pace în ţara mea. Îmi doresc, pe oriunde aş merge, să întâlnesc oameni cu frunţile descreţite, vorbindu-şi cuviincios şi ridicând privirea din pământul păcatelor şi umilinţelor noastre. Te-aş muta o vreme pe la mijloc de secol 19, când o mână, doar o mână de oameni destoinici şi cu drag de tine, dulcea mea Românie, ţi-au îndreptat năzuinţele spre calea cea dreaptă.
Acei oameni de zori de zi au întâmpinat cu curaj răscruci mult mai grele decât acelea din vremile de acum. Nu s-au sfiit paşoptiştii aceia desprinşi din visele binefăcătoare ale neamului tău să legiuiască ţara, s-o apere de nimicnicii şi să-i cureţe izvoarele din care ţâşnea doar mâlul deşertăciunilor. Şi nu s-au ferit oamenii aceia de aleasă ispravă să pună mâna pe arme şi chiar să-ţi închine, dulcea mea Românie, ultima lor respiraţie. La fel ca Roland pentru a sa „douce France”, şi ei, pentru tine, pentru a lor dulce Românie.
Te-aş preumbla iarăşi prin timp şi te-aş lăsa în oaza luminată dintre cele două mari războaie. Atunci s-au copt ideile paşoptiştilor. Atunci a prins putere şi a iradiat duhul înălţător, cu parfum repede de Risorgimento, al patriotismului fără complexe şi profund integrator de liberalismul prooccidental. Am ieşit din carapacea inchiziţiilor autoimpuse.
Un cărturar neopaşoptist scria despre „a treia cale”, unde ne regăseam îmbogăţiţi cu o dublă identitate: „...nici speriaţi de Occident, nici anchilozaţi şi «arestaţi» în specificitatea noastră.” Mi-a fost tare dor de tine, dulcea mea Românie, în lunga traversare a deşertului comunist. Ai căzut şi te-ai ridicat greu. Ai trecut prin puşcării şi ai fost supusă la grele cazne de eminenţele