În ciuda faptului că este un oraș erodat de felurite insuficiențe edilitare, Bucureștiul a fost și este în continuare, eminamente, o capitală europeană fascinantă. Această latură mirifică a capitalei din inima Munteniei nu se relevă necondiționat. Adevărata înfățișare a Bucureștiului ajunge să fie cunoscută doar de paseiștii agale, dispuși spre a-și deschidă mințile și sufletele în fața lui, însetați să-i cunoască profunzimile cu toate neajunsurile și minunățiile care îl definesc, să-i deslușească misterele și să-i „asculte” mărturiile istorice care conturează identitatea locală. Așadar, cu scopul de a revigora memoria tuturor celor care îndrăgesc urbea Bucureștilor, propun ca în articolul de față să retrăim istorisirea a ceea ce a fost odinioară vestita moară a lui Assan, sau momentul incipient al industrializării moderne românești. Ilustrul istoric român, Constantin C. Giurescu, în a sa lucrare monografică dedicată Bucureștilor, amintește faptul că necesitatea cârmuitorilor locali de a achiziționa un ansamblu de morărit modern pentru capitala Valahiei, se conturează începând cu sfârșitul anilor ’40 ai secolului al XIX-lea. Doleanța autorităților autohtone rezida în faptul că morile tradiționale dâmbovițene destinate producției de făină nu mai puteau face față noilor realități economice.[1] Cu toate acestea, tensiunile politice din sânul principatului, cât și cele din afara granițelor, au determinat într-o manieră indirectă amânarea cu câțiva ani a proiectului. În cele din urmă, această voință stringentă s-a concretizat în momentul în care Gheorghe Assan (n. 1821 – d. 1866), un comerciant înstărit, a decis, la debutul anului 1853, înălțarea primei mori cu vapori din capitala Țării Românești. Conștient de faptul că banalul morărit în apa Dâmboviței reprezenta un proces retrograd, industriașul băcăuan cu origini transilvănene a procurat de la Casa Siegel, din capitala