Cind scriu negru pe alb ca X este un scriitor mediocru sau foarte slab stiu ca nu fac rau, ca respect un adevar pe care incerc sa-l si demonstrez. Simt uneori, cind fac acest oficiu critic, ca sint nevoit sa ies din mine insumi. Altfel, am ramas un cititor si in acesta calitate ma pretuiesc mult mai mult decit in cea de critic literar. Zilele trecute, o distinsa (si gratioasa, ma grabesc sa adaug) doamna de la TVR Iasi incerca sa smulga ceva de la "criticul literar" Bogdan Cretu. Or, i-am spus, ipostaza aceasta de critic nu ma reprezinta decit in mica proportie. Intimplarea face ca imi place de mic sa citesc si, de la o vreme, cred ca merita sa impartasesc si altora impresiile mele de lectura. Tin minte ca, elev in scoala generala fiind, imi uimeam dirigintele, profesor de romana, cind ii prezentam la control caietul cu lecturi suplimentare. Era tot un exercitiu critic. Fireste ca notam impresii, dezordonate, nu altfel, despre tot ce inghiteam, pe nemestecate: romane politiste, carti de aventuri, basme, seria de Povesti nemuritoare, Dumas de la un capat la altul (am ramas inca un dumasian convins, ca si prietenul meu Dragos Cojocaru), Mark Twain. Prin clasa a V-a am citit si Asa s-a calit otelul, romanul lui Ostrovski. Nu m-a dat pe spate si imi amintesc ca dirigintele meu m-a aprobat cind am sustinut ca nu e un roman care sa se compare cu altele. Preferam, fireste, Odiseea capitanului Blood. Prin clasa a VII-a am citit Viata lui Eminescu de G. Calinescu. Dintr-o suflare, cum citeam totul pe atunci. Retin reactia dirigului: "Cum ai facut de ai citit-o, domn'e?". Era simplu pe atunci: "Am deschis cartea, am citit-o, am inchis-o si atit". A fost primul meu contact cu o carte de critica literara. Mi-a placut, mai ales ca, inca de pe cind nu stiam sa deslusesc buchiile, imi citea mama din Luceafarul si imi povestea despre Eminescu. Si asa se face ca, de mic, m-am obisnui