Sunt construcţii care dau identitate unui oraş: Turnul Eiffel este doar la Paris, Sagrada Familia înseamnă Barcelona, Stephansdom este centrul Vienei, iar Big Ben-ul nu poate fi decât la Londra. Tot aşa, Casa Poporului, alias palatul lui Ceauşescu, alias clădirea Parlamentului este asociată imediat Bucureştiului. Şi mai ales invers. Poate pentru că este obiectivul turistic cel mai căutat de străini. Oricât ne-ar fi plăcut nouă să fie altfel, străinii identifică Bucureştiul cu Casa Poporului şi nu cu Ateneul român, nici cu Intercontinentalul, nici cu Biserica Stavropoleos. Să fie aceasta încă una din răzbunările postume şi secrete ale "Marelui Cârmaci"? Oricum, bine că există un semn, fie acesta şi încărcat cu odioase amintiri, care reuşeşte să reţină atenţia în teribila concurenţă dintre capitalele lumii, competiţie în care oricum Bucureştiul nu poate emite pretenţii la un loc fruntaş.

Dar ce altceva ar mai putea face diferenţa între Bucureşti şi celelalte oraşe româneşti pentru un călător român, şi nu străin, care s-ar plimba agale pe străzile nu tocmai centrale ale oraşului? Ceva din care, fără să recunoască anumite clădiri emblematice, trecătorul să-şi dea seama că nu este nici într-un burg transilvan, nici într-o urbe moldavă, ci în Capitală. Vitrinele? Puncte strălucitoare prin care îşi marchează prezenţa marile branduri ale lumii, acestea ar putea fi indiciul unei metropole cosmopolite, dar dacă trecătorul nostru nu este sensibil la modă, nu e trendy, tot degeaba. Aspectul oamenilor de pe stradă? Bucureştenilor şi bucureştencelor de toate vârstele le lipseşte acel aer firesc occidental al ardelenilor şi ardelencelor, oricât de mulţe fiţe vestimentare şi cosmetice ar etala. Şi totuşi? Cândva, înainte de tsunami-ul ceauşist din anii 80, căsuţele patriarhale cu verandă şi grădină, străduţele liniştite cu oameni care se cunosc între ei ca vecini şi ai căr