În noaptea de 3 spre 4 mai 1891, la Florica, la finalul unei zile cu „furtună şi cutremur”, închidea ochii Ion C. Brătianu. Acela al cărui cuvânt – afirma Bismarck – „valora mai mult decât o sută de ambasadori”. La 120 de ani de la dispariţia „monumentului” Brătianu, „Historia” vă propune o trecere în revistă a celor mai importante momente ale agitatei sale vieţi politice; începem cu tânărul-Brătianu, care primise botezul insurecţiei revoluţionare la Paris, în februarie 1848, şi sfârşim cu marele om de stat-Brătianu, la moartea căruia Regele a plâns. Inspirată de revoluţia franceză, dar marcată profund de trecerea viforoasă a lui Napoleon, burghezia europeană a declanşat un veritabil război contra sistemului feudal şi a cutumelor sale înrobitoare pentru cine nu era nobil ori creştin. Având la început câmp de luptă saloanele şi societăţile secrete, puţin cate puţin, acest război a ieşit in stradă, împânzind oraşele cu baricade, oraşele fiind citadelele burgheziei acelor timpuri. Arma de luptă era programul revoluţionar liberal, lozinca utopică, însă perfectă ideologic: „Dreptate, Egalitate, Libertate” şi emanci­parea naţională... Deşi nu se poate susţine că poporul înţelegea mare lucru, faptul că se vorbea în numele lui, că era chemat să con­cretizeze promisiunile programului revoluţionar, l-a măgulit. Atragerea poporului de partea sa, îndeosebi a celui urban, a fost prima victorie a burgheziei şi, totodată, condiţia sine qua non a generalizării acestui război special. Cine erau conducătorii? În majoritate, odrasle de mici sau mari feudali, rareori de burghezi. Trimişi în Franţa la învăţătură, ei au primit lumina revoluţionară în lojele de rit francez. Când s-au întors acasă, au ridicat steagul şi au por­nit lupta. Se întorceau nu împotriva părinţilor, care au minimalizat acest fenomen, considerându-l un moft de adolescenţă întârziată, ci împotriva sistemului în care,