Nu-mi place eticheta de “disidenţǎ” aplicatǎ luǎrilor de poziţie ale liberalilor Chiliman, Moisescu, Tǎriceanu şi, uneori, Orban. Termenul (de origine francezǎ, de la “dissidence”, deci nu “dizidenţǎ” cum vǎd adesea ortografiat) implicǎ sciziunea, schisma, separarea. Ori, criticile celor de mai sus au venit întotdeauna de pe poziţiile asumate de cǎtre Partidul Naţional Liberal.

În iulie, Andrei Chiliman trimitea o scrisoare deschisǎ preşedintelui intrerimar al partidului, exprimându-şi dezacordul cu protocolul încheiat cu aşa-zisul Consiliu Naţional al Societǎţii Civile (condus de un colonel), în care se stipula desfiinţarea unor instituţii precum Curtea Constituţională, CNSAS, DNA şi ANI. Argumentele ţineau de principiile înscrise în statutul partidului; evident, scrisoarea a rǎmas fǎrǎ rǎspuns.

Mai târziu, “disidenţii” au protestat faţǎ de primirea în partid şi înscrierea pe listele de candidaţi pentru parlament a lui George Becali, un personaj cu notorii vederi xenofobe, bigote şi misogine, contrare valorilor promovate de Partidul Naţional Liberal. Se pare cǎ au avut dreptate, mǎcar prin prisma faptului (de altfel, previzibil) cǎ, în urma demisiei din partid a personajului, PNL s-a ales cu un parlamentar în minus. A rǎmas cu o poziţie în Comisia juridicǎ ocupatǎ de un infractor.

Andrei Chiliman şi Vlad Moisescu au fost demişi, pe rând, de la şefia organizaţiilor PNL-Bucureşti şi sectorul 1. Lui Moisescu i s-a reproşat colaborarea cu PDL în timpul campaniei referendumului de demiterere a lui Traian Bǎsescu, dupǎ ce tocmai în sectorul 1 se înregistrase cea mai mare prezenţǎ la vot dintre sectoarele Bucureştiului.

Cea mai recentǎ “aroganţǎ” a primarului sectorului 1 o constituie lista de 10 propuneri de modificare a statutului partidului. Cele mai multe vizeazǎ descentralizarea deciziei: alegerea membrilor Biroului Politic Central prin vot un