Când susţinătorii preşedintelui Hosni Mubarak i-au luat la bătaie pe contestatarii regimului, multe voci de la Bucureşti au comparat situaţia din Egipt cu cea din România zilei de 21 decembrie 1989.
O paralelă cam simplistă. Mie, unul, mi se pare că violenţele de la Cairo seamănă mai degrabă cu mineriada din 13-15 iunie 1990. Sau cu contramanifestaţia FSN din 29 ianuarie 1990. Ceea ce făcea atunci regimul Iliescu face acum regimul Mubarak: asmute cetăţenii „de bine" împotriva „golanilor", a „huliganilor", a „haimanalelor".
Egiptul a intrat într-un adevărat război civil, ceea ce n-a fost cazul României în 1989. În schimb, colţii războiului civil au muşcat adânc din fiinţa noastră naţională în bezmeticul an 1990.
Chiar aşa: cum de a evitat România un război civil, la schimbarea regimului dictatorial cu unul aparent democratic? Răspunsul este complex şi ţine de conjunctura politică a acelui moment, total diferită de cea a Egiptului contemporan.
Schimbarea lui Ceauşescu a fost rezultatul unei înţelegeri la nivel înalt între URSS şi SUA, cele două superputeri ale Războiului Rece. Atunci am avut de-a face cu o regie bine pusă la punct, inclusiv în privinţa succesiunii la putere. Orice reacţie în apărarea lui Ceauşescu a fost anihilată prin două acţiuni ucigătoare: 1. declanşarea unei campanii mediatice de diabolizare a „odiosului dictator", a „sângerosului tiran", a „lacomului satrap"; 2. aplicarea unui regim de teroare camarilei dictatoriale, inclusiv membrilor clanului Ceauşescu.
Dacă nu ar fi fost aplicat un asemenea plan, exista şi la noi pericolul unui război civil, precum în Egiptul actual. Regimul Ceauşescu nu ar fi cedat puterea doar pentru că era contestat din stradă. Atâta vreme cât avea alături Armata şi Securitatea, Ceauşescu avea la îndemână modelul chinezesc din Piaţa Tienanmen. Dar generali-cheie din Armată şi din Securitate era