Cică haosul românesc ar avea doi părinţi denaturaţi: consumismul desfrânat al lui Tăriceanu şi creditul cu buletinul.
Ca unul care a simţit direct, pe pielea lui, consecinţele guvernării PSD, afirm că poate o fi mers economia în direcţia bună, o fi fost disciplină financiară, dar sigur populaţia n-a avut niciun beneficiu. Nu era nicio legătură între oamenii care dădeau din colţ în colţ şi superbia financiar-contabilă a vremii. Pot economiştii de azi s-o laude cât vor, dar eu cred în continuare că industria şi comerţul nu sunt scopuri în sine. Cât despre echilibrul bugetar, dacă oamenii mor de foame, ăla e echilibrul morţii.
Însă calul de bătaie al actualilor guvernanţi e consumismul perioadei 2005-2008. Atunci cică şi-ar fi pierdut populaţia uzul raţiunii. De aceea trăim prost - ni se spune - pentru că am consumat pe datorie. Aud acest refren peste tot, în presă şi pe forumuri. Comentatori altminteri serioşi, cum aud de consumism, cum îşi pierd capul. Şi dă-i, şi luptă. Nu sunt nici economist, nici analist politic, nici vreun geniu persecutat. Totuşi, sintagma asta mă zgârie pe creier de fiecare dată. De la început, trebuie spus că Tăriceanu are la activ câteva erori. Angajarea unui număr prea mare de funcţionari publici inutili. Acordarea ultimei creşteri de pensie. Ratarea pariului cu agricultura. Administraţia coruptă ş.a.m.d. Dar stigmatul de bază, calul de bătaie al adversarilor, e consumismul. Să-mi fie permis să râd cu gura până la urechi. Închipuiţi-vă o ţară în care fiecare consumă numai ce produce. Adică grădinarul mănâncă un an de zile numai castraveţi. Industriaşul îşi conduce singur maşinile pe care le asamblează. Profesorul îşi predă lecţiile sie-şi, iar doctorul se taie şi se îndoapă cu medicamente, pe care le cumpără... de unde? Aşa ar arăta spectrul consumismului învins. O societate care moare de sete stând lângă fântână. Toate aceste act
