Războiul permanent nu e ceva specific mediului nostru politic, şi nici nu este neapărat ceva rău. Problema pe care o are România este că combatanţii de partid folosesc instituţiile pe post de arme în acest război, ignoră legi, regulamente, cutume; lasă la o parte şi bunul simţ şi responsabilitatea.

Ultimul exemplu este ce s-a întâmplat în parlament la votarea legii pensiilor. Reţeta pentru abuz nu e deloc nouă: înlocuirea lui “a trebui” cu “a putea”; a considera că a avea puterea formală de a lua o decizie este echivalent cu a fi îndreptăţit să iei decizia respectivă. Cândva, demult, am atras atenţia asupra acestei probleme, consecinţă a unui act iresponsabil.

Camerele parlamentului adoptă decizii doar în prezenţa a peste jumătate din membri săi. Aşa scrie textul constituţional. Teoria cu alte cuvinte. Practic, însă, *cine* stabileşte formal prezenţa? Conducerea camerelor, secretarul prezent în şedinţă. Dl Voinescu a numărat 170 de deputaţi prezenţi. Sigur, în realitate erau prezenţi cam jumătate din acest număr, deci nu exista cvorum şi parlamentarii puterii nu aveau dreptul să adopte nicio lege. Dar realitatea, se pare, nu contează; puterea bate îndreptăţirea. Conducerea Camerei poate să decidă că au fost prezenţi majoritatea, poate să valideze votul. Dacă iese cu scandal, poate eventual să pună la vot chestiunea, şi parlamentarii puterii pot să voteze că sub 90 e egal cu peste 170, deci legea rămâne adoptată.

Iar din partea opoziţiei nu vedem altceva. Nu mă refer la precedentul pomenit mai sus. Chiar în acest episod se comportă la fel. Cvorumul e obligatoriu, dar la fel de obligatorie e prezenţa deputaţilor la lucrări, conform Regulamentului. Există o întreagă discuţie dacă şi în ce condiţii boicotul ar fi îndreptăţit; e îndeajuns să spun că blocarea lucrărilor parlamentului în felul acesta nu este îndreptăţită. Oricum, discuţia asta nu se poar