Bunicul meu n-a stat pe prispă. Şi asta, pentru simplul motiv că n-a avut. A tot locuit în camere de închiriat înainte de război, s-a mutat dintr-un oraş în altul, pe unde-a găsit de lucru, a muncit de bunăvoie şi forţat – după cum au fost vremurile. După război, a venit la Bucureşti. Cînd m-am născut eu, bunicii locuiau pe Moşilor, împreună cu părinţii mei, într-o casă care acum nu mai e. Erau două camere-vagon, continuate cu o bucătărie şi o baie. În baie, pe jos, era o gresie în două culori, galben şi maro, din bucăţele mici, mici, cum nu se mai face azi. În lungul camerelor, între peretele nostru şi zidul casei vecine, era o curte lată de cel mult un metru, pavată cu dale mici. În faţă, la stradă, despărţită de noi de un hol, stătea madam Ionescu, al cărei fiu, Pandele, era mai mereu bolnav. Uneori, mergeam la madam Ionescu să mă uit la stradă – dar n-aveam voie să mă aplec pe geam. Deasupra bunicilor stătea proprietăreasa, madam Drucker, care bocănea de tremura lampa. Iar dedesubt, sub duşumeaua vălurită, era pivniţa. N-ar mai fi fost! Că de la ea au făcut bunicii reumatism: trăgea şi n-aveai unde te-ascunde. Dar mie-mi plăcea, pentru că acolo se ţineau lemnele şi cărbunii şi eu mă uitam la foc – ce dacă aveam să fac pipi! – şi, cînd nu era atent bunicul, îl înteţeam cu şomoioage de hîrtie; se făcea flacără mare, fum, şi era frumos. Cînd m-am făcut mai mare, bunicul venea pînă la noi, în 1 Mai, şi mă scotea la plimbare. Purta întotdeauna pantaloni cu dungă şi cămaşă cu mînecă scurtă. Dacă era răcoare, punea o haină de la costum şi răsfrîngea gulerul cămăşii peste el. Era îngrijit bunicul. Bunica era numai admiraţie – dar şi ea: nu ieşea nici pînă la pîine nerujată şi nepudrată. De obicei, bunicul mă ducea în Cişmigiu. Mă lăsa să mă dau în leagăne o vreme, lîngă chioşc, apoi ne aşezam la Buturugă. Luam fiecare cîte doi crenvurşti (de-ăia subţiri!), el bea