Ziua de astăzi, când Regele poate măsura cu privirea întreg lungul trecut în care a fost nedespărţit de soarta ţării, este prilejul, pentru aceia dintre noi care i-am păstrat un devotament sincer şi profund, de a-i arăta loialitatea noastră. N-o putem face mai bine decât spunând celorlalţi adevărul care le-a fost ascuns de prejudecăţi moştenite sau de noile falsificări îngrămădite din interes politic.

Dintre cele cinci domnii pe care le numără istoria modernă a României, două au fost ale lui Mihai I, chiar dacă în timpul celei dintâi (1927-1930) era numai un copil. I-a revenit tot un rol decorativ, de pură reprezentare, în limitele strâmte fixate monarhiei la abdicarea tatălui său, în primii patru ani care au urmat. Răspunderea puterii n-a avut-o el singur decât după 23 August, când a eliberat ţara de dictatura militară a lui Antonescu şi de alianţa cu Hitler. El este, aşadar, ultimul dintre şefii de stat care au văzut sfârşitul Războiului Mondial, sfârşit pe care l-a apropiat întoarcerea armelor din 1944 şi pe care poporul român l-a plătit cu o jertfă de sânge. Atunci, de ziua lui, când împlinea 23 de ani, trupele al căror comandant suprem era au izgonit duşmanii de pe cel din urmă petec de pământ al ţării. Prin restabilirea Constituţiei din 1923, el a creat posibilitatea readucerii României între democraţiile europene. Speranţele de reformă internă şi de deschidere spre lumea liberă aveau să fie spulberate de lovitura de stat din ajunul Anului Nou 1948. Abdicarea smulsă cu forţa şi instaurarea unui regim comunist de tip sovietic printr-o măsluită hotărâre parlamentară au însemnat pentru ţară intrarea într-o nouă dictatură, mult mai apăsătoare şi mai învrăjbitoare decât cea pe care o înlăturase tâ­nărul Rege. Pentru el începea un dureros exil, al cărui capăt se îndepărta cu fiecare an care trecea.

Abia acum am aflat dificultăţile, îndurate cu