Amuţeam când gimnastele noastre imitau zborul păsării. Salturi mortale, piruete, întoarceri, spectacol la sol. Erau salturi ce se apropiau de perfecţiune. De perfecţiunea atinsă de copila Nadia din Oneşti, care reuşea la Montreal, în anul 1976, să uimească lumea, obţinând primul 10 din istoria gimnasticii.
Succesul României era motiv de sărbătoare. După ce gimnastica a intrat într-un con de umbră, am vibrat la rezultatele fotbalului. Asta până când fotbaliştii noştri au început să marcheze „rezultate“ mai răsunătoare în cluburile de noapte. Nu m-a deranjat când nume mari din gimnastica noastră au pozat goale pentru o copertă. Bucuria pe care ne-a adus-o în sufletele noastre a fost mult mai mare.
Iată însă că şi gimnastica moare. Sportivele noastre s-au întors de la campionatele mondiale de gimnastică de la Tokyo cu cel mai prost rezultat din ultimii 30 de ani: fără nicio medalie.
Declinul nu a început de un an - doi. Şcoala de gimnastică din Constanţa, pepinieră pentru Deva, s-a stins după ce Cătălina Ponor, Dana Sofronie şi Simona Amânar au plecat la lotul naţional de gimnastică. Pe hârtie, există un centru de excelenţă, însă lotul de gimnastică nu mai dă niciun diamant. Şefa Sportului constănţean spunea, la un moment dat, că nu contează cine ai fost, ce sportivi ai lansat, ci ceea ce faci în prezent.
Declinul gimnasticii româneşti nu este o situaţie singulară. Toate disciplinele sportive au avut de suferit în ultimul deceniu. Aşteptările sunt însă mai mari la acest sport, pentru că şi rezultatele au fost mari.
Antrenorii povesteau că doar familiile de condiţie medie îşi sacrifică fetiţele pe altarul gimnasticii: mii de oră de muncă, cu exerciţii de pe urma cărora rămâi schilodit. Ciudat, deşi numărul celor cu venituri medii a crescut, tot mai puţini sunt cei care îşi împing fetiţele pe uşa pe care Cătălina, Dana şi Simona au intra
