N-am vazut, de la inceput pana la sfarsit, nici o telenovela. N-am vazut in intregime nici un episod. Numai scene.
Doar secventele in care Soledad sau poate Estramandura, daca nu cumva chiar Asuncion marturiseste plangand ca Ramon nu-i tatal copilului. Pentru mine, telenovelele sunt ca si universul, ceva fara cap si coada, un infinit confuz cu un singur reper clar: Ramon nu e tatal copilului. E un du-te, vino de spermatozoizi in serialele sudamericane, sa innebuneasca ovulele, nu alta!
Ramon nu trebuie compatimit, intrucat, mai devreme sau mai tarziu va afla ca nici el nu-i fiul lui taica-su. Nici un barbat nu e ceea ce a crezut toata viata c-a fost. Toti barbatii sunt fiii cuiva, dar ai cui, n-or sa stie precis niciodata. De aceea sunt atat de iubite de femei telenovelele. Femeile se simt razbunate prin procura. Iubitoarele de telenovele detin un secret, care le asigura un sentiment durabil de solidaritate intr-o cauza colectiva. Nici sotii lor nu trebuie sa fie foarte convinsi ca-s tatii copiilor.
Concepute, regizate si promovate in toata lumea de barbati, serialele, in care fudulul Ramon descopera cand ii e viata mai draga, ca nu-i el tatal copilului, consfintesc un adevar pe care geneticienii il pot submina, dar nu si elimina complet din scenarii. Un film pasional, in care Ramon stie sigur ca e tatal copilului, nu mai e un film de succes, ci o banala problema de gestiune a sexului. Oricat de mandru s-ar tine Ramon si oricat de convins ar fi de puterea iubirii lui, cutitul sortit sa-i fie rasucit candva in inima e la Soledad.
Desi nu ma uit la telenovele, cand butonez telecomanda nimeresc intotdeauna peste scena in care Ramon descopera deodata trei lucruri fatale. Nu numai ca el nu-i tatal baiatului, care tocmai urmeaza sa se insoare. Dar nici copilul, pe care-l asteapta viitoarea nevasta a fiului sau improbabil nu-i suta la suta al acestui
