Daniel Cristea-Enache: „Încrederea în noile generaţii şi în spiritul lor „adaptativ, creativ şi deschis” este necondiţionată? Cum vă raportaţi la componenta conflictuală a unei generaţii tinere, dincolo de personalitatea poate mai paşnică a unui component al ei?”

Magda Cârneci: Încrederea mea în tineri priveşte nu doar scriitorii ci are un caracter mai general, despre care voi vorbi la urmă. Cum ştiţi, orice generaţie literară debutantă vrea să-şi sublinieze diferenţa de cea care o precede, prin gesturi de separare, conflict, negare sau ruptură, în efortul de a-şi defini cît mai precis noutatea, originalitatea presupusă, şi de a ocupa cît mai repede, dacă se poate, scena publică. Există un element instinctiv şi unul deliberat în această postură mai mult sau mai puţin normală, mai mult sau mai puţin agresivă. Deşi sînt o fire care evită conflictul şi caută armonia, pot înţelege inevitabilul acestei reactivităţi juvenile care e o formă de a-ţi găsi şi afirma identitatea. De altfel, am avut şi eu momente de radicalism estetic în articole „de direcţie” publicate în revistele studenţeşti de la începutul anilor ‘80.

Cum se ştie deja, optzecismul s-a opus teoretic şi stilistic mai ales generaţiei ‘60, considerată prea oficializată şi total acceptată, integrată de puterea comunistă la începutul anilor ‘80. Între altele, îmi amintesc de negaţia furioasă împotriva lui Nichita Stănescu, pe care şi noi îl adoram ca om, ca personaj, dar pe care îl negam virulent ca poet şi efigie naţională. Personal, am scris chiar un poem contra lui în volumul meu de debut Hipermateria din 1980. Ulterior mi-am reconsiderat poziţia şi am recunoscut în Nichita un mare poet, nu doar la nivelul dicţiunii poetice ci şi la cel al gîndirii metafizice despre poezie. Dar mulţi dintre congenerii mei au rămas pe vechea poziţie...

Însă optzecismul s-a opus mai ales promoţiei literare imedi