Nu poţi fi în acelaşi timp şi scriitor, şi chefliu. Adică, poate că poţi, dar atunci trebuie să scrii haiku-uri. Iată un haiku: Festivalul Tennessee Williams. Conjuraţia imbecililor. Mint Juleps. Flori timpurii se deschid în sînge. V-a plăcut. Mai luaţi unul: Bunele maniere din Sud interzic bătaia cu pumnii. O romancieră din Sud uită să-şi ia calmantele. Gardeniile înfloresc în crăpături. Şi iată şi cîteva subiecte pentru posibile haiku-uri care se vor alcătui singure, de îndată ce creierul acesta tulbure îşi va redobîndi flexibilitatea. O frumuseţe pe nume Jack Kerouac. Un profesor uimit zboară pe deasupra Catedralei. Chris Rose îmi face cinste cu un pahar. Redactorul secţiunii cultură & reportaje de la Gambit pierde prin mişculaţii concursul de strigături - Steeeeeellaaaaa! Rudele administratorei mele de reţea sînt foarte chipeşe. Ştiu că aceste două din urmă au prea multe silabe, dar haiku-ul modern nu dă doi bani pe regula celor şaptesprezece silabe. Ca să vă dau un singur exemplu, poetul Dave Morice din Iowa City, în de mult apuşii ani '70, a scris un haiku al cărui vers din mijloc era lung de o milă! Chiar aşa. L-a scris într-o librărie din Iowa City de-a lungul a 36 de ore nebune, în timp ce prietenii săi îi citeau ziarele & radioul & televizorul trîmbiţau către el cuvinte de-a valma. Dacă un oraş rece şi mohorît precum Iowa City, într-un deceniu anonim, a putut isca un vers de haiku de o milă, gîndiţi-vă numai ce poate face o pseudo-metropolă subtropicală (pe cale de a deveni tropicală) precum New Orleans... unul lung cît Mississippiul. Asta e! În acest fără de sfîrşit week-end în stil haiku, am învăţat că Sudul şi a sa

fleur-du-mal, New Orleans, sînt parte din America Latină mai degrabă decît din Nordul baptist, aşa cum cred cei mai mulţi oameni. Dacă deschizi Sudul astfel încît să privească spre Caraibe şi Mexic, obţii o lume cu mult mai vastă