Buna, ce faci, a reusit ce si-a propus: sa fie specific romanesc. Buna, ce faci, in octombrie, anul trecut, la Festivalul de la Iasi, in conditii de imbulzeala: toate locurile ocupate, diferiti intinsi pe toate treptele, fericiti ca am intrat in promisiunea comediei romantice romanesti: filmul care va umple marele loc gol dintre pretentioasele plictiseli pentru Cannes si mojiciile cu politisti. Buna, ce faci suna a clasa de mijloc. Un film muncit, cu imaginea unui Passat proaspat spalat pentru shooting-ul Star Wars, la mai multe granite in dreapta unui Logan cu bord de plastic si totusi mult in stinga S-Classe-ului neprietenos cu mediul din fostul Sfint Imperiu de Natie Germana. Vom face un film care arata ca in reclame, populat de personaje romanesti curatate de orice nuanta comportamentala incongruenta cu traseul tipologic. Nici prea bogati, nici prea saraci, dar saracia sa arate bine. O problema de cuplu la sentiment, plictiseala in casniciile celor de virsta a doua, un fiu consumator de pustoaice, neintelegind mai nimic din problema batrinilor, insa comentind-o savuros in aparte-uri de o bine calculata ironie dramatica. Mai multe computere, o idila virtuala, o singura solutie posibila. Impresia de ireal e clara de la inceput: decupajul, imaginea (eclerajul), folosirea muzicii. Desi dialogurile pastreaza un iz de inventivitate autentica, datorat scenaristei Lia Bugnar, conventia cere sa ne abandonam simtul critic si nevoia de a vedea ce se intimpla cu adevarat, pentru ca Buna, ce faci nu e un film la care se merge pentru nuante de adevar. Am ris in timpul lui. Ma molipsisem si de la entuziasmul salii, nu tin minte sa fi fost parte la vreo premiera cu succes atit de asupritor, cu urale si urlete la concurenta. Echipa adusa pe scena privea putin infricosata sala, cautind parca din ochi iesirea, una singura, in spatele spectatorilor. O proiectie de matineu intr-un ci