Un arhitect mi-a povestit cum am pierdut noi contractul pentru un cartier de blocuri in Germania, la Travemünde, din cauza proiectului de organizare a santierului.

Dat fiind ca afacerea se derula cu forta de munca romaneasca, bugetul pentru drumurile din santier, pentru grupurile sanitare si pentru toate dotarile trebuincioase muncii ingrijite a fost intocmit de ai nostri, conform cu ce cred constructorii nostri ca trebuie sa fie dezordinea in constructii. Cu veceuri improvizate, cu risipa de materiale si cu mult, foarte mult noroi. In Romania, la sat, ca si la oras, noroiul tine de firea lucrurilor. In spatele Casei Presei Libere e o strada pe care alearga toata ziua camioanele si betonierele. O strada asfaltata, cu trotuare si ele asfaltate, care, inainte de a se porni treaba cu vilele din capul ei, era curata. Intre altele, si pentru ca in zona se gasesc cateva unitati militare, care au impus locului o anume disciplina ca zona. Acum, strada e un dezmat de noroi. In zilele ploioase, tirurile si utilitarele vantura niste nori noroiosi pana dincolo de trotuare. Cand va veni soarele, strada va fi un depozit de praf pe care-l vor rascoli si imprastia in tot cartierul masinile de toate neamurile. Astfel, s-a pornit un proces de innoire a zonei, ce nu mai poate fi stapanit. "Voi vreti sa ne murdariti tara", le-au zis nemtii arhitectilor din Romania. Nemtii vedeau consecintele mai departe decat le-ar fi vazut constructorii nostri. N-ar fi fost exagerati nici daca spuneau: "Voi vreti sa ne murdariti continentul".

In partea asta de lume, unde traim noi, noroiul e socotit o fatalitate. Multi dau vina pe furtunile care, pasamite, ar cara praful din Est, din Asia. E aceeasi deprindere rea de a da intotdeauna vina pe altii. Furtunile de la noi insa trec si peste Ungaria, dar cum iesi din Romania, s-a terminat cu noroiul. Structura noroiului romanesc permite o defin