După 1 decembrie, în fiecare an, tot românu' intră, în turmă, în luna spălării păcatelor. La propriu şi la figurat. Brusc, românu' se trezeşte din amnezie şi-şi aduce aminte că trebuie să fie OM, român şi credincios ortodox. Se umflă în pene că se trage „dintr-un neam de eroi” cu tradiţie şi că în decembrie 1989 „a făcut” o „revoluţie” care l-a dat jos pe Ceauşescu. Pe urmă, se umflă la maţ cu „porcării”, la creier cu alcool şi, din punct de vedere politic”, renunţă temporar la ideologia „dinte pentru dinte” în favoarea creştinescului „dacă primeşti o palmă, întoarce şi celălalt obraz”. În decembrie, bogaţii realizează brusc că „puţinul” lor este, totuşi, suficient de mare ca firimiturile să nu mai ajungă la gunoi, ci pe mesele săracilor. „Clasa de mijloc” cântă în cor: „suntem prea săraci ca să nu (ne) facem cadouri şi rate”. Restul românilor – nici middle-class, nici bogaţi, nici vedete, ci pur şi simplu oameni – se hrănesc cu „televiziune cu apă, fără pâine”.

Toată lumea aşteaptă, naiv, să se acopere totul, izbăvitor, cu albul zăpezii – „spuma albă care ascunde cele mai frecvente 99 de mizerii” – şi, după ce troienele cotropesc ţara, oamenii descoperă că, de fapt, energia euforiilor de decembrie nu-ţi „dă aaaripi”. Şi zăpada albă devine imediat o mocirlă neagră care ne face viaţa grea, pentru că în loc să cadă peste drumuri amenajate, se aşterne peste pământ batjocorit, sufocat de gunoaie. Te uiţi la televizor: sărăcie, mizerie, suferinţă, frig. Te uiţi în supermarket: puterea de cumpărare devastează rafturile, bancomatele, vitrinele, buzunarele, metabolismele, ficaţii şi colonul. Criza celui căzut la pământ pentru că nu are ce să cumpere şi criza celui (de)căzut strivit sub greutatea propriei opulenţe sunt două feţe ale aceleiaşi crize. Fundal sonor: slujba de Crăciun de la Patriarhie transmisă în toată ţara.

Nu îmi mai place demult ce a ajuns să