De la indulgenţa, fără umbră de severitate, a, în general, necruţătorului E. Ionescu, atunci cînd comentează, în epocă, romanul Roxana ("Romanul cuprinde o tragedie religioasă a întinării ofrandei şi a incompletitudinii sacrificiului", în Fapta din 1930) şi pînă la severitatea, fără umbră de indulgenţă, a, în general, înţelegătorului I. Negoiţescu (""A scris nenumărate pagini de proză mizerabilă", în Istoria literaturii române, 1991), se poate urmări curba descrescătoare a interesului criticii pentru literatura lui Gala Galaction. O cauză se află în opera însăşi - a unui scriitor, format în bizara ambianţă macedonskiană din jurul lui 1900, prezenţă respectată în întreg interbelicul şI harnic strîngător de compromisuri politice şi morale după 1947, - care nu s-a dovedit îndeajuns de profesionistă ca să evite poncifele epocilor succesive şi o proastă concepţie despre literatură. Cea de a doua cauză se află în declinul simpatiei comentatorilor, tot mai puţin dispuşi să închidă ochii la tezismele şI stîngăciile scriitorului-preot. Ceea ce Ionescu şi contemporanii lui nu luau în considerare era chiar faptul că autorul unui roman foarte slab cum este Roxana nu era scriitorul, ci preotul: adică acela care ţine cu tot dinadinsul să păstreze secretul confesiunii principalului personaj feminin, făcînd ininteligibilă drama protagonistului şi lăsînd neexplicate motivele comportării sale. Ce rămîne, în defintiv, dintr-o operă care nu e integral cuprinsă în cele şapte volume cîte numără deocamdată ediţia critică a lui Teodor Vârgolici? Probabil, cîteva din povestirile de la început, înainte de primul război, o admirabilă Viaţă a lui Eminescu, tot de atunci, şi romanul Papucii lui Mahmud din 1932. Peste tot restul s-a aşternut praful.

Din nefericire, foarte aşteptatul Jurnal s-a dovedit în bună parte o decepţie. Publicat postum, în anii '70, într-o ediţie din care