"Toată lumea e de vină, numai eu nu". Dacă numai un singur om ar gândi astfel, ar putea fi adevărat. O excepţie absolută. Asta dacă percepţiile sale ar fi corecte, obiective. Dar fie şi numai dacă ÎNCĂ UN SINGUR OM ar gândi aşa, atunci, de bună seamă, afirmaţia ar fi o iluzie. O utopie. O minciună.
Mă trezesc cu ochii lipiţi de televizor, fascinat într-un mod stupid de circul grotesc al lumii politice reflectat de televiziuni. Televiziunile nu se limitează să informeze, ci ele cred că au şi o datorie în a pune paie pe foc. Supralicitează totul ca la ruleta rusească. Asmut oamenii politici unii împotriva altora, bugetarii contra privaţilor, pacienţii împotriva medicilor, sindicatele împotriva patronatelor şi tot aşa. Provoacă evenimente din nimic, caută senzaţionalul cu orice preţ, manipulează pe faţă, speculează realitatea interpretând-o până dincolo de limitele bunului-simţ - "fac din ţânţar armăsar". Şi, desigur, niciodată presa nu e de vină, ci numai restul lumii. Totul în numele audienţei. Iar oamenii nu mai votează, pentru că... le ajunge să se uite la televizor.
În faţa televizorului "văz monstruos şi simţ enorm". Îmi pare rău de timpul pierdut, dar o iau sistematic de la capăt. Pentru că vreau să înţeleg. Vreau să ştiu cum să mă adaptez, cum să supravieţuiesc.
Rareori apare câte un personaj, de obicei din afara clasei politice, care spune lucruri cu miez şi sens, dar acesta este acoperit imediat de pălăvrăgeala generală.
După ani de presă şi studiere a "circului mediatic", cred că pot să trag două concluzii generale.
Prima ar fi că toată lumea trage pe lângă ţintă. Unii cu scuipaţi, alţi cu ghiulele de tun. Unii hilar, alţii tragic. Unii mai elegant, aţii ca nişte grobieni. Unii cu forţă, alţii şovăielnic. Dar, vorba americanului, "everybody is missing the point". O gloată întreagă de personaje pestri
