Am citit de curînd un studiu amănunţit - cum mi-aş dori să existe şi despre universităţile noastre - referitor la "cultura organizaţională" a Noii Universităţi Bulgare. Autorul, expert în sociologia organizaţiilor şi cadru didactic în această universitate, a analizat meticulos timp de doi ani modul de funcţionare al acesteia, transformările structurale alese de conducere pentru a crea o pepinieră a noilor elite bulgare şi strategiile manageriale urmate pentru a ajunge la acest rezultat. La sfîrşitul a peste o sută de pagini de analiză, concluzia este următoarea: "Ipoteza iniţială, anume că există prea multă administraţie şi lipsă de leadership în organizare, trebuie să fie răsturnată: a rezultat că există prea mult leadership şi aproape nici un fel de management ca funcţie organizaţională autonomă. Ceea ce este considerat (şi prezentat) drept management este de fapt o extensie a unui leadership puternic personalizat şi voluntaristic". Altfel spus, managementul sînt eu! Îmi sună cunoscut... Transformarea structurală a învăţămîntului în noile condiţii de piaţă este, fără doar şi poate, necesară şi esenţială. În această privinţă, deşi există faimosul "proces Bologna" de compatibilizare a sistemelor de învăţămînt din Europa de mîine, există şi modele diferite de organizare din care ne putem inspira, precum şi strategii manageriale diverse la care se poate apela. Şi unele şi altele pot - şi trebuie - să fie adaptate contextului românesc pentru a deveni funcţionale şi a se atinge scopurile educaţionale dorite. Dar aici pare să fie problema: chiar îşi doreşte cineva, cu adevărat, atingerea acestor "scopuri educaţionale" ale tuturor? Această "ipoteză", oarecum firească, trebuie să fie răsturnată, se pare: modelele educaţionale şi strategiile aferente sînt alese (sau, mai frecvent, doar afirmate) pentru a atinge scopurile de poziţionare socială ale fiecăruia dintre "ma