”O stare de amărăciune generalizată poate fi declanşată şi la oameni perfect sănătoşi. Cercetătorii londonezi Chris Frith şi Raymond Dolan le-au cerut unor subiecţi să citească propoziţii, cum ar fi ”Viaţa nu merită trăită”, în timp ce în fundal se auzeau fragmente din ”Rusia sub asuprirea mongolă” de Serghei Prokofiev, într-un tempo de două ori mai lent, astfel încât muzica să sune şi mai trist. După scurtă vreme, subiecţii au devenit trişti, apatici şi s-au plâns de sentimente de inferioritate. Creierul lor funcţiona ca al unor pacienţi aflaţi sub tratament împotriva depresiei”, spune Stefan Klein, în cartea sa, ”Formula fericirii – minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi”(Ed. Humanitas). Cu alte cuvinte, creierul uni om sănătos devine ca al unui depresiv atunci când ”aude”, ”citeşte”, ”rosteşte”, putem spune şi când ”gândeşte” el însuşi” afirmaţii negative, de tipul celei testate de cei doi cercetători, ”viaţa nu merită trăită”. Mai mult, muzica tristă, dacă mai este însoţită şi de un mesaj negativ în versuri, influenţează circuitele neuronale, produce tristeţe, apatie şi, iată, chiar sentimente de neputiinţă şi de inferioritate.
Ce se întâmplă cu lumea, mai ales cu acei oameni care suferă de depresie, în condiţiile în care culegem peste tot în jurul nostru atât de multă informaţie negativă, catastofistă, deprimantă, demobilizatoare şi stresantă? Ce efecte au asupra creierului nostru mesajele care ne ameninţă constant că alimentele sunt infestate, că nu mai putem avea încredere în nimeni şi în nimic, că economia e la pământ, că ticăloşii reuşesc în viaţă, că cei răi conduc lumea, că bolile nu au nici un leac, că noi nu avem nici o speranţă? Ce se întâmplă în creierul unui om sănătos, dar mai ales, în cel al unuia deja poluat de propriile imaginaţii, când muzica, versurile, ştirile, filmele, până şi cele de desene animate, par făcute parcă special