Ma vad nevoit sa revin la cazul DGLR dupa un lung moment de descumpanire. O fac ezitind, cu inima strinsa si, evident, fara nici o placere. Dupa cele scrise despre primele doua volume in rubrica din Idei in dialog (v. DGLR: eveniment colectiv si mosie personala, nr. 3, martie 2005 si Dictionarul general: observatii din respect, nr. 4, aprilie 2005, ca si preambulul intitulat Un om puternic, dar foarte bolnav: Eugen Simion, ibidem, nr. 3/2004) imi propusesem fie sa tac (spre a nu fi acuzat la rindu-mi de ranchiuna si fixatii razbunatoare), fie sa astept sa apara toate volumele dictionarului pentru o evaluare de ansamblu. Cind esti impins sa demisionezi din institutul in care ai lucrat 23 de ani tocmai din incompatibilitate cu criteriile lui Eugen Simion, e destul de greu sa-ti cistigi credibilitatea in atac si sa-ti sustii buna credinta in plina polemica.
Insa invitatia revistei Observator cultural – o revista cu care numai relatii de reciproca alintare nu se poate spune ca am avut! – ma obliga la o noua, paradoxala, proba de cavalerism... masochist. Pe de alta parte, in ultima vreme analizele tot mai aplicate si mai necrutatoare la adresa dictionarului s-au inmultit, din fericire.
Daca la momentul aparitiei se mai inregistrau abordari sau concluzii total pozitive (Daniel Cristea-Enache in Adevarul din 23 ian. crt., Alex Stefanescu in Romania literara, nr. 2/19-25 ian. crt., George Gana in ALA, 8 febr. crt.) sau bine moderate gratie unghiului strict specializat de lectura (Mircea Anghelescu in Cuvantul, nr. 1 din 2005), cu timpul atitudinile s-au asprit, odata cu textul lui Liviu Grasoiu din Luceafarul, nr. 5/9 febr. 2005, intitulat O nemasurata si viscerala ura (id est prefata lui Eugen Simion), continuind cu cele doua foiletoane semnate de Paul Cernat in Bucurestiul cultural, nr. 6-7, 8-9 /2005, si pina la excelenta ancheta realizata de M
